Politicianul-filosof care a murit cu capul pe pieptul domnișoarei Olga

Retras din politică, bolnav și văduv (de trei ani), avocatul, pedagogul, filosoful, criticul literar și masonul Titu Liviu Maiorescu a avut o poziție neutrală în războiul mondial, fiind unul din preferații camarilei lui Alexandru Marghiloman (ultimul lider al vechilor conservatori). Sfârșitul i-a fost de altfel consemnat de același Marghiloman în notele sale intime: „Azi dimineață, la ora 5, Maiorescu s-a stins subit. Starea lui era staționară. De aici grija medicilor săi. I se făceau injecții de cafeină și Schachmann propusese ieri ventuze sacrificate; Hammer propuse să-i lase sânge, dar Maiorescu a refuzat. Domnișoara Olga Neumann, care nu se mișcase de lângă patul lui de la începutul boalei, a fost deșteptată de o respirație mai grea; el nu a mai avut putere decât să respire puțin metil, și-a așezat capul pe pieptul domnișoarei Neumann și totul s-a sfârșit”. La înmormântare a asistat - venit cu armata germană de ocupație - căpitanul Georg Titus Kremnitz, fiul Mitei și (pe surse ...) al lui Titu Liviu Maiorescu. Mai departe, facem loc unei biografii-altfel schițate de criticul și istoricul literar Paul Cernat: „Când Eugen Lovinescu scria, la începutul anilor 1940, «ciclul maiorescian» - ca pe un tribut adus înaintașului său - chestiunea alianțelor militare era din nou dramatică, dar în alt sens”.

Un strateg de școală nemțească

Anume? „Literar, chestiunea «autonomiei esteticului» fusese reîncărcată împotriva campaniilor extremei drepte. Va fi resuscitată, ambiguu, după 1965, ca liberalism clasic sub acoperire. În 1939 apăruseră, selectiv, trei volume din însemnările zilnice ale lui Maiorescu, editate de fiica sa Livia și de I. Al. Rădulescu-Pogoneanu. Editarea completă a celui mai lung jurnal din cultura română (1855-1917, cu întreruperi) se încheie însă abia azi, din cauza dificultății descifrării și traducerii. Dacă limba intimității pașoptiștilor fusese franceza, limba scrisului intim al celui care a întemeiat, instituțional, canonul critic autohton a fost germana”, observa Paul Cernat. Ce loc ocupă Titu Maiorescu în tânăra noastră cultură? „Importanța enormă a acțiunii lui în cultura română e de ordin realist-pragmatic. Teoriile sociale («formele fără fond») și estetice (absolutismul estetic, impersonalitatea, realismul poporan) sunt abia enunțate, iar în filosofie și logică a fost un bun dispecer, pe linia unei combinații de idealism și raționalism pozitivist. A fost în schimb un critic de idei generale și de direcție, un legislator estetic și un strateg de școală nemțească, un maestru al elocinței și al polemicii, excelent self-promoter în prelecțiunile populare”.

Viața erotică, ținută la secret

Mai mult, cu Paul Cernat la comandă: „Om al epocii victoriene, Maiorescu și-a construit abil imaginea publică mascându-și intimitatea (viața erotică secretă a acestui misogin galant a fost tumultuoasă). Nu și-a pierdut vremea cu analizele de text, singurele mai ample fiind despre doi poeți dialectali din Banat. În privința obiectivității, a practicat rar ceea ce predica. A impus mitologia criticului de autoritate judecătorească, dar a datorat mult, în planul imaginii critice, marilor scriitori pe care i-a patronat în carieră și care, cu excepția relativă a lui Creangă, l-au abandonat, după ce i-au fost de mare folos în presă, în reforma învățămîntului și a limbii. Pe discipolii care l-au părăsit nu i-a iertat niciodată, dar cu adversarii pe care-i respecta (Dobrogeanu-Gherea, B. P. Hasdeu) a dovedit în anumite momente fair-play”.

Fibră țărănească în aristocrație politică

Ultimele acuarele cernatiene: „Burghez cu origini țărănești, cu o mamă fiică de protopop aromân și un tată (fost pașoptist ardelean) bine plasat pe lângă monarhia austro-ungară, cu rol decisiv în formarea vieneză a fiului, Maiorescu a fost de asemenea un spirit laic, adversar al liberalismului pașoptist și al latinismului Școlii Ardelene, promotor al literaturii române în spațiul germanofon. Un ambițios intrat în aristocrația politică, un constructor de instituții culturale și, în plan universitar și academic, un creator de establishment și monopol. Tradiția critică pe care a inaugurat-o a avut totuși un caracter modern și reformist, dincolo de elitismul conservator. Astăzi, ne place sau nu, a devenit istorie, o dată cu paradigma socială în care s-a născut și dezvoltat”. Și un sfat: „Oricât și-ar dori unii-alții, un «nou Maiorescu» nu mai poate apărea. Avem ce învăța de la el, cu condiția să-l abordăm cu luciditate și spirit critic”.

Ultimele zvâcniri ale bărbatului Maiorescu

Devastat de decesul prematur al celei de-a doua soții, Anna (Rosetti), răpusă de cancer în 1914, Titu Maiorescu și-a vândut impunătoarea casă de pe strada Mercur nr. 1 din București, și-a donat cărțile Academiei Române și s-a retras în sânul familiei nepoților (din partea răposatei soții) Nicolae și Maria Racotă. Aici l-a vizitat fiica sa Livia (căsătorită Dymsza și stabilită în Rusia), care, îngrijorată de starea de depresie în care se instalase părintele său, i-a angajat o secretară ce urma să joace și rolul de asistentă medicală pe lângă bărbatul șicanat de o boală a inimii. Domnișoara se numea Olga Neumann, era o femeie cultivată în jur de 36 de ani și fusese recomandată de I. L. Caragiale. „După grozavul an 1914, am început anul 1915 liniştit în monotonia cenuşie a restului de viaţă ce-mi rămâne de trăit. De vreo 5 zile nu mai am accese de stenocardie, accese de emoţie întrerup, din când în când, monotonia traiului. Aștept acum să văd dacă pot relua şi termina revizuirea vol. 5 (n. r. - Discursuri parlamentare)”, nota în jurnal Maiorescu, călător la acea vreme în Elveția, la Meran, departe de tumultul Bucureștilor.

Avansuri respinse

Bătrânul Maiorescu, revigorat cât de cât de prezența Olgăi, căreia-i dicta cu scrupulozitate ultimele „poleiri” ale propriilor discursuri parlamentare ce aveau să vadă lumina tiparului în 1915 la editura Minerva, și-a căutat sănătatea și la Viena (unde locuia sora sa Emilia). Deranjat de ieșirile isterice ale Emiliei (surdă și decrepită), cuplul Titu-Olga a fugit din Orașul valsului, revenind în discreta Elveția, la Lucerna și Interlaken. Sfârșitul anului 1915 îl găsea pe Titu Liviu din nou la București, prins în ițele politicii dâmbovițene, dar și ale unui pețit straniu, ce ar fi plasat-o ca pretendentă la brațul donjuanului aflat în ultima etapă a vieții chiar pe Olga Neumann. Flatat, Maiorescu avea să respingă însă aceste avansuri: „După moartea unei neveste ca aceea pe care am avut-o şi după lovitura ce mi-a dat-o moartea ei, nu poate fi vorba de aşa ceva, chiar făcând abstracţie de cei 75 de ani ai mei, care fac din mine un «etablissement»”. Declinarea „ofertei” nu l-a îndepărtat pe politicianul-filosof de șansa unui sfârșit împăcat, la pieptul devotatei Olga.    

Minte sclipitoare

În 1851, când familia Maiorescu era stabilită în imperiu, la Viena, unde tatăl lui Titu era angajat al Ministerului de Justiție, adolescentul ambițios ce avea să ajungă prim-ministru al României a fost înscris la Gimnaziul Academic, o anexă a Academiei Tereziene. Din însemnările pe care Titu Liviu a început să le adune încă de atunci în colosalul său jurnal personal se detașează ambiția românului nevoit să concureze cu odraslele de viță nobilă austriece ori maghiare, ambiție și determinare care l-au plasat șapte ani mai târziu în fruntea absolvenților, ca șef de promoție. De altfel, această încăpățânare de a fi cel mai bun răzbate și din fulminanta carieră academică ulterioară, când după doar un an de studii la Berlin și-a obținut doctoratul la Giessen, apoi licența în litere și filosofie la Sorbona, urmată de licența în drept.

Un an cu noroc

1862 a fost anul în care Titu Maiorescu a fost numit supleant la Tribunalul Ilfov, apoi procuror, dar și anul în care s-a căsătorit cu propria elevă, Klara Kremnitz. În noiembrie a fost învestit (și) profesor la Universitatea din Iași și director al Gimnaziului Central din Orașul celor șapte coline.

105 de ani s-au împlinit la 1 iulie 2022 de la moartea pedagogului, filosofului și politicianului Titu Liviu Maiorescu

În 1866, Titu Maiorescu a fost inițiat în Loja masonică ieșeană Steaua României. Doar un an mai târziu primea gradele de Companion și Maestru

Avem ce învăța de la Maiorescu, dar cu condiția să-l abordăm cu luciditate și spirit critic”, Paul Cernat, critic literar

Domnișoara Neumann, care nu se mișcase de lângă patul lui de la începutul boalei, a fost deșteptată de o respirație mai grea; el nu a mai avut putere decât să respire puțin metil”, Alexandru Marghiloman, consemnarea în jurnal a morții lui Maiorescu