Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La „Străulești 2”, odihna veșnică e sub ocrotirea Sfântului Nicolae și administrarea Primăriei Capitalei. Locul e cunoscut drept „cimitir al săracilor” fiindcă în dosul ultimelor cavouri se întind câteva hectare rezervate, încă de mult, celor care își dau duhul neștiuți de lume ori mâncați de mizerie. „Vin de prin canale, arși sau înecați. Unii roși de șobolani. Alții mor singuri, îi găsesc vecinii putreziți. Mai sunt ăia găsiți pe stradă. De ce or fi murit? De foame, de trai rău, de inimă grea”.
Ca să ajungi în sărăcime, întâi treci de blocuri de marmură cu tăieturi fine în roz sau alb pal. Continui drumul și ajungi la „muncitorești”: beton și fier. Urmând calea spre est, dai în periferie: hectare de teren verde-brun, vălurit de morminte și presărat cu cioturi și așchii de cruce.
„Străulești 2” pare o pușcărie pentru morți. Primul foișor de pază întărește impresia. E unul înalt cât să cuprindă locul, cu acoperiș pentru paznici. Al doilea foișor e racordat la rețeaua electrică, are și cabină cu geamuri. La fel de înalt, să intre în raza vizuală și gardul gros care împrejmuiește locul. Din piciorul cabinei de pază începe zona săracilor. Nici copaci nu mai sunt, e doar loc cu verdeață.
Bălăriile mușcă din movila primului mormânt. Aici odihnește A3/930/2021. Pare un număr primit de la registratura vreunei autorități și mâzgălit pe lemnul subțire. O altă cruce se apleacă. Este a lui A3/1096/2021. Mai încolo, A3/991/2021 a primit, scris dedesubtul cifrelor, și un nume: Ștefan. Numerele sunt oameni; au murit și nimeni nu i-a putut identifica ori recunoaște. Nume pe cruci au doar cei cărora li s-a găsit buletinul ori au mai știut vecinii câte ceva.
Trecerea spre veșnicie la „Străulești 2” e ca viața și moartea celui îngropat: bruscă, săracă, fără vreun fason. Nu cântă diaconul, nu bocește nimeni. Popa vine la săraci doar dacă nu e vreo altă înmormântare și dacă are chef. De plâns nu are cine: în alai intră șoferul de la „Cimitire” și groparii care îi dau zor ca să revină pe profit, în partea din față a Străuleștiului.
De obicei, înmormântările se fac la grămadă. Câte trei-patru sicrie deodată. Preotul ține o slujbă scurtă în bara mașinii, căci săracii nu au voie în capelă. Apoi, sicriele deja bătute în cuie de expeditorul de la INML sunt vârâte în gropile proaspete. Puțin adânci. Mormintele sunt atât de înghesuite, încât strânsura de movile pare o groapă comună, un pic compartimentată.
Înmormântările săracilor se disting prin liniștea adâncă. Stinghiile în formă de cruce sunt înfipte la iuțeală în pământ. „Nu-i tristețe. Nu e nimic. Groparii dau cu hârlețul, bagă cutia în pământ și gata. A fost și s-a dus”. Moșul Petre știe locul și povestește la fix cum e îngropăciunea la amărâți. Nu se duce pe acolo. E departe, în fundătură, și nici nu vrea să-și piardă locul la intrare, unde scoate bani din mila oamenilor. Cine să-l cinstească la amărâți? Zice că doar când și când vreunui slujbaș de la Medico-legală i se face milă și pune pe botul mașinii o colivă cât o palmă, „când aduce marfa”.
Amăreala dintre mormintele și „paguba statului”
„Ce sărăcie? După moarte nu mai e nimic!”, zice slujbașul de la „Cimitire”. „Au fost și doctori, și avocați, lume bună. Dar lăsați de familie, fără să mai se intereseze cineva de ei”, povestește omul fără identitate. Regulamentul la „Străulești 2” e strict: vorbești cu presa doar cu țidulă de la conducere. O femeie care face curat printre mormintele celor cu stare privește lung spre pământul pe care cad crucile ieftine: „Pe aici nu-i nimic de povestit, domnu’. N-are cin’ să vie la ei, nu știe nimeni cine ce a fost ăștia de aici”. Slujbașul o contrazice: „Ba știu un caz. Era o doamnă profesoară, ceva cu arta, expertă. Au găsit-o în casă moartă, au scotocit-o, avea în buzunar doar 30 de lei. Săraca trăia din pensie de 2.000 de lei. Au adus-o aici, au pus-o în groapă, gata! Pe urmă s-au dus cei de la Primărie să ia locuința. Când să sigileze lucrurile din casă, a fost unul de a văzut profitul: erau numai obiecte de valoare. Am auzit că o vază s-a dat cu 35.000 de euro, un covor, tot așa, cu mii de euro. Cine le-a dat? Nu știu”. Femeia gândește în tăcere, parcă ar face calcule cu sumele auzite. Tresare nervoasă când e întrebată dacă, din milă, a trecut cu curățenia și pe la amărâți: „Dar ce? Cine mă plătește?”.
Cât vezi cu ochii, pe bucata amărâților parcă a bătut furtuna. Crucile sunt aplecate, multe sunt rupte, simple bețe mâzgălite și îndreptate spre cer. Printre ele sunt gunoaie și bălării. Roți late au lăsat urme peste niște morminte tasate de vreme. Resturi de plastic și hârtie se topesc încet, o bucată de teren cu trei morminte e scormonită de cârtițe. Unele cruci sunt puse de-a-ndoaselea, capcane pentru șobolani țin otrava la căpătâie. Nici urmă de lumânări, pustiu de flori. Doar din loc în loc, ca niște insule, sunt unele morminte îngrijite. Sunt persoane pe care rudele le-au găsit aici. „Mulți din ăștia - rude - se ivesc doar dacă mortul lasă vreo casă, ceva”, mormăie îngrijitoarea. „Am văzut și eu unii d-ăștia. Și făceau scandal că trebuie să plătească paguba statului”. Adică, cheltuielile de înmormântare.
Cimitirul condamnaților la sărăcie pe viață și pe moarte
În trening de înmormântare, cu crucea la picioare
Moșul Petre își amintește că odinioară cadavrele aduse din sectorul 1 erau cu cutiile descoperite și morții erau îmbrăcați. „Îi îmbrăca primaru’, îi băga în trening și în teniși”, povestește bătrânul. Un angajat al cimitirului îi dă dreptate: „Nu conta că e bărbat, femeie, bătrân sau copil. Erau, toți, în treninguri”. Acum, nimeni nu știe cum sunt cei din coșciugele trimise la „Străulești 2”. Nu poți să deschizi capacul, te pune jos mirosul.
Moșul Petre se jură că nu o să ajungă la locul săracilor. A avut doi dinți de aur, i-a pus la păstrare într-o sticlă de suc pentru cheltuiala de după. „Băiete, eu am fost lăutar toată viața. Am fost într-o droaie de țări. Din Suedia până în Grecia. La greci m-am culcat și nu m-am mai sculat. M-a lovit cerebralu’ și mi-a stricat mâna. Io-te…”. Dreapta moșului e inertă, nu mai sunt șanse să mai tragă la acordeonul cu care chivernisea ceva. „Să dea dracii în mine, că tot suntem în cimitir, dacă o să ajung io ca ăștia. Fără acordeon, popă și lumânare? Să crăp că nu ajung așa. Dă-mi douj’ de lei să-mi fac safteaua și să mă scapi”, rânjește moșul știrb. O cioară râde călare pe A3/656/2021, tace doar când o doză goală de energizant pocnește în căldura dimineții. Apoi, se lasă pustiul și o liniște grea. Ca o povară peste cei morți în scăpătăciune: „Pe ăia nu îi regretă nimeni. S-a dus și numele lor. S-a rupt firul, s-a întrerupt neamul. Ce mai contează că au crucea la picioare sau că le dansează șobolanii pe cutie?”.
