Dragobete, bărbat chipeş şi năvalnic

A sosit şi 24 februarie, o zi cu o semnificaţie aparte în calendarul popular românesc. Astăzi este Dragobe­te­le, altfel spus Ziua Îndrăgostiţilor la ro­mâni. Sărbătoarea este cunoscută şi sub numele de Dragomir cel beat de dragoste sau de Cap de primăvară ori Dragomiru Florii, ultimele nume fiind cam nepotrivite anul acesta, când iarna încă îşi face de cap şi nu are nici un gând să facă loc pri­mă­verii. Se spune că, de Dragobete, păsările nemigratoare se adună în stoluri şi ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască, tot în această zi, cuiburile.

Despre minunatele obiceiuri, din păcate, unele dintre ele pierdute cu trecerea anilor, ne-a vorbit conf. dr Pa­ula Popoiu, director general al Mu­ze­ului Naţional al Satului "Dimitrie Gusti": "Dragobete este mai ancorat în tradiţia zeilor antici ai dragostei – bărbat chipeş şi năvalnic (uneori re­pre­zentat chiar de planta numită popu­lar ,,Năvalnic", cu multe proprietăţi terapeutice care fac aluzie la dragoste), un "zburător cu plete ne­gre" care bântuie visele celor în­dr­ă­gos­tiţi, la început de primăvară, când na­tura însăşi reînvie, ursul iese din bâr­log căutându-şi pereche, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să par­ticipe şi el la bucuria vieţii renăs­cu­te după tenebrele iernii celei sterpe. En­titate mitologică asemănătoare lui Cu­pidon, Dragobete se consideră a face parte din multitudinea de zeităţi pă­gâne care populau spaţiul balcanic şi danubiano-pontic, unde era şi protector al animalelor, dar şi al  iubirii celor care se întâlnesc şi se logodesc, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi.

Încă de dimineaţă, tinerii, îmbră­caţi în haine de sărbătoare, se întâlneau odinioară în centrul satului sau în faţa bisericii şi, dacă timpul era fa­vo­rabil, porneau cântând în grupuri către pădure sau prin lunci în cău­ta­rea ghioceilor şi a altor plante miracu­loase. "Fetele strângeau viore­le şi tă­mâioare, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece de dragoste. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămă­şi­ţe de zăpadă, numită zăpada zâ­ne­lor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumu­se­ţare şi pentru diferite descântece de dragoste.
În această zi nu se sacrificau animale, pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor", mai spune conf. dr Paula Popoiu.

Se mai spune de asemenea că Dragobete ar fi fost fiul Babei Dochia şi este considerat uneori ca făcând parte din zeităţile dacice, locale, pa­tron al tinerilor îndrăgostiţi. "Dragobete – adaugă doamna Paula Popoiu – era şi patron al bunei dispoziţii: tinerii petreceau acum la o casă, în limitele unei morale desăvârşite, fe­te­le se înfruntau cu acuzaţii de far­me­ce făcute pe ascuns pentru atragerea iu­biţilor, dar totodată se rosteau ju­ră­mintele iubirii, Dragobete fiind de multe ori punct de plecare pentru viitoarele căsnicii. De Dragobete se făceau logodne simbolice pentru anul următor (uneori le urmau logodnele adevărate) sau fetele şi băieţii făceau frăţii de sânge. Dar Dragobete era şi un fel de «naş cosmic» al păsărilor de pădure, din moment ce se credea ca acestea începeau să se împe­re­che­ze şi să-şi clădească cuibul. Se credea, de asemenea, că Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă un an mai îm­bel­şugat. În această zi, oamenii nu munceau, doar îşi făceau curăţenie prin case".