Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vrei să fii ziarist?
Pusese o lădiţă pe masă şi mă îmbia să mănânc. Încheiasem povestea despre chifteaua cu ochi, motiv de trecere elegant pe lângă invitaţie; deodată, clidul din care el luase o lădiţă s-a prăvălit peste noi. Am sărit de pe scaun şi, din salt, am dat cu umărul în alt clid. L-am prins în braţe, dar altă stivă a pornit spre podea. Cu cât încercam să opresc lăzile din cădere, cu atât dărâmam mai multe. M-am ghemuit pe scaun, cu capul pe masă, cu mâinile împreunate deasupra capului, ca să mă apăr de bombardament. Peste câteva clipe eu şi ochelaristul eram îngropaţi în chiftele până la genunchi. Ne uitam unul la altul încremeniţi. Aşa ne-a găsit Filimon. Şi-a tăiat cărare până la noi printre chiftele, a extras sticla de vermut din mormanul de pârjoale şi a turnat în pahare liniştit, ca şi cum era specialitatea casei să prindă viaţă pârjoalele din stoc, zilnic la aceeaşi oră, şi să iasă la plimbare prin chioşc. Am dat pe gât două pahare, unul după altul, primul de foame, al doilea de sete, ca să nu se mai dărâme ceva pe-acolo şi să rămân fără vermut.
– Ne cerem scuze, dar astea... astea nu stăteau bine!..., a bolborosit securistul.
– Lăsaţi, lăsaţi, nu face nimic, că la chiftelele astea le place să steie mai mult pe jos. Alea din stiva de la uşă le-am adunat de pe sub mese, de-afară. Vine omul, bea, şi chifteaua o lasă, că nu de foame vine el la Filimon. Dar vedeţi cum e omul nostru? Dacă n-o mănâncă, de ce n-o ia acasă? Măcar s-o dea la un căţel, la un purcel...
– La un copil s-o dea... – m-am auzit eu zicând.
– Nu, nu la copii, că nu-s aşa bune, de ce să nu recunoaştem? Este loc de mai bine. Să se preocupe tovarăşii de la cooperaţie, poate le transmiteţi pe calea ziarului... Şi să scrieţi şi pentru consumatori ca să nu mai arunce partea alimentară pe sub mese. Nu-i frumos. Şi să ziceţi acolo şi de aprovizionare că nu merge după program. Omul dacă n-are un pahar să bea când îi vine să bea, îi umblă mintea la prostii.
Lui Filimon nu-i mai tăcea gura, revărsa peste pârjoalele de pe jos un sos bogat de cârcoteli molcuţe, aluzii, linguşeli şi lamentaţii, însă eu nu-l mai auzeam. Mă întrebam când şi cum s-a transformat urmăritorul meu din colaborator al Securităţii în ziarist, ceea ce din punctul meu de vedere era şi mai rău. În momentul acela ştiam despre securişti că sunt nişte patrioţi care prind spioni veniţi să fure secrete militare şi economice. Aşa fusesem învăţat de mic şi până la liberarea din armată, metodic, aşa citisem în cărţi şi văzusem în filme.
Despre ziarişti aveam o părere proastă fiindcă scriau numai despre partid, fabrici şi ceapeuri ceva ce nu îi interesa nici pe cei din partid, din fabrici şi din ceapeuri, dar mai ales fiindcă scriau toţi la fel, parcă o singură mână despotică le conducea tuturor mânuţele ca la clasa întâi. Şi nu scriau cu cuvinte, ci cu structuri prefabricate, calupuri greu de înghiţit. Niciodată nu reuşeam să citesc un articol de la cap la coadă sau să reţin unul din acele titluri kilometrice care păreau că nu se mai schimbă de la un ziar la altul şi de la o zi la alta. Ca să mai şi rezum un articol era peste puterile mele. Începeam ziarele de la ultima pagină, ca toată lumea; sport, fapt-divers, ştiri din lume, apoi săream ca piatra pe apă, ricoşând din titlu în titlu, până la prima pagină. Ziarele te ţineau într-un galop sufocant peste macadamul inexpresiv. Abia în reviste mai puteai respira, dar şi acolo numai după ce depăşeai în salturi uriaşe primele pagini, tencuite din gros cu propagandă.
Nu cunoşteam niciun ziarist. Nici n-aş fi avut cum, fiindcă ei nu veneau să bea la "Pufoaica Ruptă”, trăiau, ca şi securiştii şi activiştii de partid, la un etaj superior, de unde mai aruncau câte o mână de talaş în ziar. Şi erau primiţi peste tot cu temenele şi cu plocoane. Şi că în general erau cam proşti şi cam aroganţi. Asta ştiam despre ziarişti.
– Sunteţi ziarist? – l-am întrebat pe urmăritorul meu dând deoparte chiftelele dintre noi cu latul palmei. Nu colaborator la...?
– Nu chiar ziarist... Sunt colaborator. Colaborez la "Clopotul” nostru, la "Urzica”, la "Magazin”, la "Pentru Patrie”... Dar unde nu colaborez! Chiar şi la "Rebus” am publicat câteva probleme enigmistice. Metagrame, anagrame, logogrife, rebusuri epentetice, din astea... Sunt şi caricaturist.
– Da? Am şi eu un prieten care scrie la toate revistele astea, e şi el rebusist şi caricaturist şi de toate. Florentin Florescu. Foaaarte talentat. Îl ştiţi?
– Cum nu? Dar cine nu-l ştie pe Florentin?
– Ei, or mai fi vreo doi care nu-l ştiu... Prin judeţele mai îndepărtate. Acum, că avem şi cunoştinţe comune, putem discuta? Pentru asta am venit aici, nu? Să îmi spuneţi de ce v-aţi ţinut toată ziua după mine.
S-a ridicat încet de pe scaun şi, apăsând cu palmele pe masă, printre chiftele, m-a întrebat pe un ton marţial:
– Uite ce e, tovarăşe: vrei să fii ziarist?
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (6), Paişpe (7), Paişpe (8), Paişpe (9), Paişpe (10)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
