Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ar trebui să spun că e bine aşa. Stau tolănit între poliţişti, nu mi-e foame, nu mi-e frig şi, mai ales, dacă stau mai mult în câmp, îmi rămâne mai puţină închisoare de făcut. Cum se socoteşte? De când m-au luat de acasă, bineînţeles, de când n-am mai avut libertate, nu de când intru… de când mă bagă… de când se… Ei pot să mă plimbe o săptămână, nu e vina mea. Bine că nu porneşte rabla. Următoarea maşină să nu aibă locuri libere. Şi următoarea după următoarea să facă pană după o sută de metri şi să nu aibă rezervă. Pe urmă să dea un potop de ploaie, să ne ducă năboiul în Basarabia. Şi când ne-om întoarce, să vină un cutremur, dar numai aici, la cotitura Covasnei, să se rupă şoseaua asta cu mai multă balegă decât asfalt. Stăm până s-o face drumul la loc. Primul care va ajunge la noi să aibă şi biletul de liberare: poftiţi, ne scuzaţi că a trebuit să staţi izolat atâta amar de vreme pe o falie de pământ. Şi atunci mă voi întoarce pe jos acasă, într-o fugă.
Dar nu pot spune că e bine. Fiindcă fetiţa plânge agăţată de mâna maică-sii, îi e foame şi somn, e speriată, vrea mai repede la tanti de la Iaşi. Din cauza mea plânge. Dacă nu eram eu, poliţiştii nu ar fi oprit rablamentul ăsta şi fetiţa ar fi ajuns, tranca-tranca, la tanti. Acum ar fi dormit. E a doua oară în seara asta când fac un copil să plângă. Fără să vreau. Tot ce s-a întâmplat cu mine în seara asta a fost fără voia mea. De acum înainte voinţa mea nu mai înseamnă nimic pentru nimeni. Nici măcar în mine nu mai dictează total. Poate ar trebui să mă rup cumva de ea, cum se rupe şopârla de coadă. Să supravieţuiesc. Sau ruptura asta se produce automat într-un moment anume şi stai aşa, ca o legumă, până la eliberare, când voinţa începe să îţi crească la loc. De-ar fi numai voinţa… Dar sunt atâtea cozi pe care trebuie să le abandonez.
– Poate ar trebui să ne dăm jos şi să împingem, zic. Dar Costică spune că n-are niciun rost, maşina asta nu mai pleacă decât trasă. E moartă bateria, demarorul e praf, motorul e scopt. Şi o linişteşte pe femeie, zice că n-avem de stat decât până trece prima maşină. Ne agaţă şi ne trage până la Iaşi, până unde are ea nevoie. Abia apoi o să mă ducă pe mine să mă predea la poliţia judeţeană.
– Dar ce-a făcut?, întreabă femeia. Şi pentru că poliţistul nu îi răspunde, se întoarce spre mine: – Pentru ce trebuie să vă… vreau să spun că…
– Nu ştiu, doamnă. S-a dat o sentinţă împotriva mea la Botoşani, nu ştiu pentru ce…
– Sunt avocată. Eu acum vă întreb aşa, ca om. Dar ca avocat nu înţeleg. Cum adică nu ştiţi pentru ce aţi fost condamnat? Nu a fost un proces?
– O fi fost. Dar eu nu ştiu.
– Dar vi s-a înmânat o comunicare, nu? Vi s-a comunicat sentinţa. Aţi făcut recurs?
– Nu. N-am primit nicio citaţie, nicio comunicare, nimic, n-am ştiut până azi de vreo sentinţă. La ce să fi făcut recurs?
– Ei, nu se poate asta!
– Ba se poate, mami!, se smiorcăie fetiţa.
– Eu o învăţ să nu spună niciodată că nu se poate, surâde femeia şi o cuprinde cu amândouă braţele pe fetiţă. În justiţie nu e posibil chiar orice. E o neînţelegere la mijloc, vă asigur. Ce scrie pe mandatul de reţinere?, îl întreabă pe Costică.
– N-avem mandat. Am primit o notă telefonică de la judeţ. Să-l ducem acolo. E urmărit general, are de excutat o pedeapsă privativă de libertate. Pentru ce şi de ce, o să afle el când ajungem…
Costică nu-şi termină vorba, sare din maşină şi începe să se agite la mijlocul şoselei. O Dacie chioară de-un far, cu o canapea legată deasupra, trage pe dreapta în faţa noastră. Coboară şi părosul din stânga mea şi parlamentează amândoi cu şoferul canapelei.
– Vedeţi, observă avocata, au lăsat o femeie şi o fetiţă singure cu un condamnat în maşină. Ah… n-am vrut să spun asta, să nu mă înţelegeţi greşit… în sensul că poliţiştii ştiu că nu sunteţi periculos, asta am vrut să spun…
– Din moment ce sunt arestat şi dus la puşcărie, înseamnă că sunt un pericol pentru ceva, pentru cineva... Dar staţi liniştită, am şi eu o fetiţă acasă, are aproape trei ani…
Îmi dau seama imediat că am început să nu mai cred nici eu în mine, mă justific prin fetiţă, o ţin ca pe un scut, mă apăr cu ea. E ca şi cum aş lua-o în braţe şi aş purta-o aşa tot drumul până la închisoare, ba aş trece cu ea şi dincolo, după gratii, ca să pot striga: cum puteţi crede că sunt un ticălos?; nu vedeţi ce copil am? Da, sunt un laş. Dar nu am cum altfel să-mi arăt adevărata faţă, nu mi-a mai rămas nimic cu care să mă legitimez ca om bun. Îi spun asta avocatei şi ea îmi răspunde cu un oftat.
Rabla noastră e legată acum cu o sfoară de Dacia din faţă. Costică o roagă pe avocată să se mute cu fetiţa în cealaltă maşină ca să-i arate omului cu canapeaua pe unde s-o ia. E şi mai mult loc acolo, e şi mai cald. Le lasă pe ele unde vor, pe urmă ne duce şi pe noi la treaba noastră.
Blană urcă în spate, în dreapta mea, Costică trece la volan. Un claxon, o smucitură şi gata, simt cum celula mea provizorie o ia scârţâind din loc şi începe să joace tontoroiul printre insuliţele de asfalt ale şoselei. Costică stă cu capul în parbriz şi se opinteşte în volan ca să ţină maşina drept pe drum.
– Hai, că, încetişor-încetişor, ajungem noi, ia să vezi! Mai avem de mers până la Iaşi Nu te predau până nu-mi termini de zis cu securistul.
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (19), Paişpe (20), Paişpe (21), Paişpe (22), Paişpe (23)
