Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mie mi-a plăcut la revoluţie. A fost frumos.
În dimineaţa aceea, una cu vălătuci de ceaţă care lăsau scame reci şi umede pe crengi, pe garduri, pe haine, am ieşit din bârlog cam dezbrăcat. Nu aveam îmbrăcăminte potrivită pentru iarnă. Ţineam cam greu pasul cu moda. Era aproape sfârşitul lui decembrie, dar eu rămăsesem tot la colecţia de toamnă. N-aveam căciulă, gecuţa mea de fâş era cam descusută pe la subsuori şi vântul o umfla ca pe cimpoi, bocancii aveau vedere la pavaj, puteam să culeg chiştoace cu degetele de la picioare. Dar parcă nici chiştoace nu se mai găseau ca altădată. Chiar şi „Bucegi”, „Carpaţi” sau „Mărăşeşti”, ţigări ieftine, în care găseai, pe lângă tutun, şi capete de sfoară, aşchii, melană, se dădeau pe sub mână. Erau fumate până la unghii. Când am ieşit în oraş, pe la şase dimineaţa, arătam ca în cântecelul ăla: „Iese dracul dintr-o bortă, c-un papuc şi c-o ciubotă”. Îmi era aşa de frig, încât nici nu mai simţeam foamea.
Am luat-o în pas alergător spre gară. Acolo era o autoservire, deschisă de la şase, unde puteam cel puţin să mă încălzesc. Salonul nu era încălzit, ca mai toate restaurantele din Botoşani. Poate că şi în alte părţi prin ţară era la fel, dar eu de Botoşani vorbesc fiindcă eram acolo şi am văzut cu ochii mei. Caloriferele erau reci, pe geamuri strălucea gheaţa. Dar dacă te plimbai de-a lungul liniei de autoservire, venea puţină căldură de la galantare. Şefa autoservirii, tovarăşa Iliescu, făcea ea ce făcea şi avea tot timpul cambuza burduşită cu de toate. Miliţienii, procurorii, activiştii intrau prin spate şi ieşeau crăcănaţi de sarsanale cu măsline, salam, brânză, cafea. Şi totul mergea bine, toată lumea era mulţumită. Mereu era aglomeraţie la autoservire. Gara şi autogara vărsau în restaurant un torent continuu de clientelă pestriţă şi înfometată. Se mai încălzea oleacă şi de la înghesuiala aia. Mă pierdeam în mulţime şi nu mă întreba nimeni ce e cu mine pe acolo.
N-aveam nici cinci bani în buzunar. Nu-mi rămânea decât să mă învârt pe-acolo până pe la şapte, când începea Bojescu serviciul. Prietenul meu, poetul Constantin Bojescu, era şef la depozitul de ambalaje de la „Textila”. Pe mâna lui erau toate lăzile de lemn în care se transportau bobinele, pânzeturile. Le dădea lemne elevilor de la internatul de peste gard, să facă focul în camere, iar ei îi dădeau la schimb mâncare de la cantină. În biroul lui din depozit găseai mereu ba un borcan cu mazăre, ba un stavrid cu pireu de cartofi, ba nişte varză călită. Godinul, bine hrănit cu lăzi trecute din pix la deşeuri, torcea toată ziua ca un motan gâdilat sub bărbiţă. Am făcut câteva ture în lungul galantarelor, dus-întors, ca să mă încălzesc pe amândouă părţile. De câteva ori chiar am cuprins în palme câte o cană de ceai, ca şi cum aş fi vrut să mă autoservesc. Dar n-aveam bani nici pentru ceai. Luam doar puţină căldură. Nu puteam sta mult cu mâinile pe sobiţă, că mă împingeau din spate muşteriii. Spre norocul meu, aveam în jur destui, hotărâţi să mănânce. Îşi umpleau tăvile cu farfurii şi căni mari, de inox, peste care pluteau nişte zepeline diafane de aburi fierbinţi. Se aşezau la mese şi cărăbăneau potolul la tocătoare, până nu se răceau. Eu mă aţineam pe lângă ei până la masă şi beneficiam din mers şi clandestin de aburii din bunătăţile lor.
La şapte fix, mirosind a toate felurile de mâncare, dar leşinat de foame, eram la poartă la „Textila” să-l prind pe Ticuţă la intrare. Ca niciodată, paza era întărită cu miliţie. Nu înţelegeam de ce erau controlaţi şi muncitorii care intrau. Doar ăia care ieşeau din schimb ar fi putut scoate pânză înfăşurată pe burtă, cum ştiam că se face. Se chema că ieşi „cu brâul”. Mi-a fost clar că n-aveam cum să intru cu Ticuţă în fabrică să-i stârpesc mâncărica de mazăre de prin borcane – că era vineri, zi de mazăre la internatul de alături. Măcar să-mi fi dat cinci lei să mănânc şi să-mi iau ţigări.
Nu era greu să-l ochesc pe prietenul meu în şuvoiul de muncitori care izvora din staţiile de autobuz şi curgea tumultuos spre poarta fabricii. Pălăria lui extravagantă, cât roata carului, primită de la un pictor, plutea ca un ozeneu deasupra căciulilor proletare. L-am văzut de când a făcut colţul pe la uzina electrică, l-am luat în furca privirii şi l-am adus pas cu pas până lângă mine. Tot drumul mi-am făcut cruce cu limba şi m-am rugat în gând să aibă la el o amărâtă de monedă de cinci lei. Şi nu orice fel de monedă, ci una de care se putea dispensa. Ticuţă dădea zilnic cu pălăria după câini, dar cu bani mai rar. Putea să-ţi dea o carte, cămaşa de pe el, mâncarea de la gură, îţi cumpăra medicamente sau făcea cinste la cârciumă, dar bani-bani nu prea vedeai din din mâna lui. Era adeptul de neclintit al ideii că, dacă vrei să scapi de un prieten, nu trebuie decât să îi împrumuţi o sumă oarecare şi te va ocoli toată viaţa. Un adevăr de care m-am convins şi eu după revoluţie, când sămânţa banului a încolţit în praful din buzunarele mele. Ba chiar am observat că e valabil nu doar la prieteni, ci şi la neamuri: la fraţi, la veri, la nepoţi.
Cinci lei, cinci lei, cinci lei – repetam în gând, rebegit de frig şi ameţit de foame. Nimeni n-ar fi putut bănui că moneda aia invocată cu disperare, o tinichea de aluminiu care îţi lăsa negreală pe degete, avea să-mi schimbe viaţa.
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (35), Paişpe (36), Paişpe (37), Paişpe (38), Paişpe (39)
