Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu amândoi miliţienii la masă, unul în stânga şi altul în dreapta lui, Ticuţă putea îndrăzni să ţină băutura la vedere. A scos vreo zece beri din diplomat şi le-a înşirat una lângă alta. Zicea că sunt proiectile cu care va trage în melancoliile lui. L-a prins de braţ pe Mitică şi a început să-i recite – întâi la ureche, apoi tot mai tare; s-a ridicat de pe scaun şi vocea lui uriaşă s-a rosogolit ca un puhoi în sală: "Tată, nu mai bate caii, nu mai bate caii, tată!/ Nechezatul lor mă taie, fulgerând ca o rindea./ Doar în coama lor crescută cât o iarbă vinovată/ Îndrăznii să plâng, prunceşte, moartea mirilor de nea”.
Ticuţă recita cu toată fiinţa lui. El însuşi se înfiora când rostea versurile şi suflul ăla fierbinte trecea la noi, ne învăluia, ne cutremura. Ştia să reteze versul brusc între două cuvinte, să lase între ele o punte de tăcere, o respiraţie chinuită, de jivină cu gheara prădătorului în gât. Sau trăgea de o vocală până începea să vibreze şi simţeam cum se desprinde din trupul poemului şi pluteşte singură, ca o păpădie, în aerul restaurantului, lovind uşor norişorii de fum de ţigară. În ochii lui am putut vedea, într-o clipire, spaima fără capăt a calului lovit cu bâta peste bot. Îl mai auzisem pe Ticuţă de două-trei ori recitând poezia aia a Carolinei Ilica, însă niciodată n-am simţit, ca atunci, pe mâini şi pe faţă, arsura sângelui de cal.
Când a terminat poemul, în restaurant nu se mai auzea decât respiraţia lui Ticuţă. S-a aşezat pe scaun, şi-a prins faţa în mâini şi a rămas aşa câteva clipe să-şi revină. Ăia câţiva turişti rămăseseră cu furculiţele în aer, cu ochii la prietenul meu. Miliţienii amuţiseră şi ei. Lui Mitică îi dădeau lacrimile. Şi-a tras căciula pe ochi să nu-l vedem, dar o lacrimă i-a căzut pe ţeava puştii şi s-a scurs ca un glonte moale, transparent, în sens invers, dinspre cătare spre încărcător. Fără să-l privească, i-a spus lui Ticuţă cu o voce tremurată:
– Ştii ce a fost la Timişoara ieri, alaltăieri… Şi la Bucureşti… Dacă primesc ordin să trag, ce mă fac? M-au luat de la post, din satul meu, şi m-au adus în oraş. E de ajuns o scânteie şi gata. Am văzut mai înainte coloana cu muncitori de la "Electrocontact”. Ileana, sor-mea, e acolo. Şi Nicu, frate-meu mai mic, îl ştii, este şi el acolo. Nu i-am văzut, dar ştiu că sunt acolo. Spune şi tu: ce să fac? Eu nu trag.
– Vezi-ţi de treabă, că nu trage nimeni. Pun pariu că nici n-aveţi muniţie, ai la piept un ciomag cu trăgaci.
Mitică n-a zis nimic, nici că are, nici că n-are muniţie. Şi-a aprins o ţigară. Când s-a întins după chibrituri, am văzut prin găurica aia de control, din spatele încărcătorului, punctul roşu al capsei. Ştiam din armată ce înseamnă.
– Încărcătorul e plin, am zis.
– Cartuşe de manevră, ne-a liniştit celălalt miliţian.
– Mai stai tu să le verifici bucată cu bucată când îţi dă un încărcător plin, la repezeală? Ai văzut cum a fost aseară. Ne-a dat muniţia pe stradă, dintr-un portbagaj. Dacă văd un huligan că sparge vitrine şi dă foc, ca la Timişoara, eu tot nu trag. E destul să ai un cartuş de război într-un încărcător plin cu pocnitori din astea. Eu trag într-un străin, cu gloanţe oarbe, şi văd că se prăbuşeşte la pământ. Şi tu tragi tot cu gloanţe oarbe în sor-mea Ileana şi o omori. Mai bine tragi în sus. Sau nu tragi deloc.
– Ei, deloc nu se poate. Hai să mai tragem un gât!
Ticuţă a mai scos câteva sticle de prin buzunarele paltonului, de prin mâneci, şi a turnat în pahare. Nu ne mai feream de nimeni. Miliţienii n-au vrut să bea. Ne-au sfătuit să mergem acasă şi să stăm cuminţi la televizor, să ne pregătim de Crăciun, şi au plecat să se culce. Patrulaseră toată noaptea prin oraş, le trecea os prin os, de oboseală. Erau cazaţi la "Rapsodia”. Toate hotelurile din oraş erau pline cu miliţieni aduşi de prin comune. În loc să le urmăm sfatul, noi am mai desfăcut câte o sticlă de bere. În momentul ăla piaţa era plină, colosul proletar, cu steguleţe şi pancarte pe umeri, îşi întindea o coadă groasă pe sub geamul restaurantului, una pe Unirii şi una spre liceul Laurian. Nu se scanda nimic, nimeni nu vorbea din balconul Comitetului Judeţean, nu se auzea decât murmurul masiv al oamenilor care vorbeau între ei, amplificat de aerul rece.
Pocnetul capacelor l-a atras şi pe Dorel la masa noastră, deşi el susţinea că ne-a văzut de afară, pe geam, în drum spre bibliotecă. Era tras la faţă şi avea ochii roşii. Nu dormise toată noaptea, stătuse cu urechea pe "Europa liberă”. Avea ştiri proaspete din Timişoara şi din Bucureşti. Era în stare să parieze pe toate berile de pe masă că, până seara, cel mult până la Crăciun, Ceauşescu va fi dat jos de gaşca lui din Comitetul Central şi vom avea alt preşedinte după atâţia şi atâţia ani, mai mulţi chiar decât viaţa fiecăruia dintre noi – mai puţin Ticuţă, care se bucura de un avans de vreo douăzeci de ani. Spunea asta de parcă nu-l ura pe Ceauşescu, nu voia să se termine cu regimul comunist, ca în toată Europa, ci pentru că pur şi simplu se plictisise, pentru că i se acrise de atâta Ceauşescu şi voia ceva proaspăt, o schimbare. Tot comunism, dar cu alte figuri. Nici eu nu îndrăzneam să sper la mai mult şi, după cum s-a văzut, nici nu aveam temei. Am fost scutit de o deziluzie.
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (40), Paişpe (41), Paişpe (42), Paişpe (43)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
