Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A doua oară a venit alt poliţist, de data asta în civil şi mult, mult mai supărat. În redacţie eram numai eu şi cu Florentin, jucam table. S-a aşezat cu fundul pe colţul biroului, ne-a împrăştiat pulurile cu mâna, mi-a stricat o poartă-n casă, şi, fără introducere, ne-a somat să-i spunem de unde tot scoatem documentele alea. Să i le predăm pe toate. Democraţie, democraţie, dar aşa ceva nu avem voie să publicăm, nici măcar să deţinem. Şi dacă întâmplător ne-ar cădea un document în mână, aşa, din cer, mergând pe stradă, nici să nu-l citim, dacă vedem pe el ştampila cu "strict secret”. Să nu ne pună dracul să nu i le dăm pe toate, chiar atunci, că o încurcăm. Fără mănuşi, fără farafastâcuri birocratice: pur şi simplu o luăm în freză pe stradă, dă o maşină peste noi.
L-am rugat frumos să repete, ca să înregistrăm acele ameninţări de care opinia publică era setoasă, şi, spre surprinderea noastră, a zis că e de acord. Aveam în redacţie un casetofon. Îl ţineam doar aşa, ca piesă de decor. Fusese bun până cu câteva zile înainte, când un coleg de-al nostru s-a îmbătat de ciudă că îi născuse nevasta al cincilea copil şi a dat cu aparatul de pereţi. Dar poliţistul nu ştia asta, aşa ne-am prefăcut că îl înregistrăm, însă - ce naivi eram! -, în loc să repete ameninţările, a început să recite paragrafele din legea care ne interzicea să deţinem documentele.
I-am zis că am găsit documentele în redacţie, adică într-unul din birourile fostului Comitet Judeţean al PCR. Câţiva băieţi îl ocupaseră la revoluţie şi nu l-au mai eliberat. Acolo au dormit, acolo au mâncat vreo două luni de zile, până când unii au primit nişte funcţii şi au plecat, iar ceilalţi au rămas în continuare şi, de-acum, făceau parte, într-un fel, din redacţie, deşi nu scriau niciun rând. Stăteau pe-acolo de dimineaţa până seara, fără vreo treabă anume, şi toată lumea din palatul administrativ îi ştia de ziarişti şi îi trata ca atare, iar ei nu voiau să contrazică pe nimeni. Biroul ne rămăsese aşa cum se găsea în momentul revoluţiei, cu mobilier, cu hârţoage în sertare, cu telefon, chiar cu câteva umbrele nou-nouţe. Şi acolo găsiserăm, cică, documentele. Poliţistul nu ne-a crezut. Era, de fapt, un fost securist, ştia prea bine de unde proveneau documentele. N-aveam cum să-l aburim. Matca nu murise, lucra în continuare în stup şi îşi trimisese albinuţele să recupereze mierea de la prădători. A cotrobăit prin toate sertarele, dar n-a găsit ce căuta. A plecat ameninţându-ne încă o dată, după ce mai întâi a scos caseta din rablament.
A revenit a doua zi cu o somaţie scrisă, semnată de şeful poliţiei judeţene, şi cu un procuror. Ne-a pus pe toţi, câţi eram atunci în redacţie, să declarăm în scris de unde avem documentele pe care le publicăm în ziar şi unde le ţinem ascunse. Eu am scris că nu ascund nici un document nicăieri, că mi le aduce o păsărică în cioc, la fereastră, fix cu o zi înainte de a trimite ziarul la tipografie, dar oamenii legii – aşa ne învăţaserăm să le spunem – nu m-au crezut. Au rupt declaraţia şi m-au pus să scriu alta. Într-o lună de zile, de când apărea gazeta noastră, apucaserăm să pricepem ce putere aveam, prinseserăm curaj. Nu ne mai tremurau izmenele când se răţoia la noi unul sau altul, indiferent de funcţia lui, mai ales poliţist, într-o vreme când foştii miliţieni încă nu-şi intraseră bine în pielea cea nouă, nu ieşeau în oraş decât pentru urgenţe şi atunci umblau în vârful picioarelor, să nu atragă atenţia. Însă de data asta, cu legea pe masă şi cu procurorul în coasta noastră, nu era de glumit. Am povestit totul exact aşa cum a fost şi am dezvăluit ascunzătoarea. După ce a comparat declaraţia mea cu a lui Florentin Florescu, securistul a zis, încântat, că da, se pupă, şi ne-a cerut să-l însoţit acasă la Dorel, de unde a luat sacoşa cu documente.
Dosariada părea încheiată. Numai că eu omisesem în declaraţie un detaliu. Când am publicat prima oară un document în ziar, nu am dus la tipografie originalul, din cazuă că greu mai recuperai ceva de acolo; iar dacă se întorcea vreo hârtie în redacţie, era boţită, murdară de tuş, inutilizabilă. Am copiat mai multe documente, care mi s-au părut mai interesante pentru ziar, şi am lucrat numai cu copiile. Despre copiile alea nu am declarat nimic. Le ţineam în apartamentul abandonat al lui Buru. Câtă vreme Poliţia nu avea un echipaj specializat în speologie, erau în siguranţă acolo. Aşa că pe la jumătatea lui martie am mai pocnit un comunist cu o caracterizare de la Securitate. De data asta am fost luat pe sus şi dus la Poliţie. Am dat declaraţii, cu doi poliţişti şi cu un procuror pe capul meu, o zi şi o noapte, până am făcut gaură în tăblia mesei. Mi-au spus că mi s-a întocmit dosar penal pentru deţinerea fără drept a unor documente secrete şi punerea lor în circulaţie, sau cam aşa ceva. Le-am dat toate copiile pe care le mai aveam. Dar chiar dacă după aceea nu am mai publicat nimic, ei tot credeau că mai ascund pe undeva niscaiva fiţuici secrete şi, până m-am mutat la Iaşi, m-au mai chemat de câteva ori la Poliţie pentru alte declaraţii. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu dosarul după plecarea mea din Botoşani. Tare mă tem că din cauza asta sunt arestat acum.
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (49), Paişpe (50), Paişpe (51), Paişpe (52), Paişpe (53)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
