Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Urmăritorul e un om de bine
– Vorbiţi despre bancuri ca despre viruşi. Poate sunteţi vulnerabil? Întreb. Şi mai întreb: cine sunteţi dumneavoastră? Culegător de folclor subersiv, de bancuri? Şi de ce mă urmăriţi? Sunteţi de la Miliţie? Vedeţi în ce-aţi intrat?
S-a oprit o clipă, s-a uitat la pantofii lui cu rame căcănii şi s-a mai şters o dată de peronul magazinului Botoşani. Vitrinele uriaşe erau pline cu rochii de mireasă, nu se vedea nimic înăuntru.
– Şi asta, cu "în ce-am intrat” e tot dintr-un banc, nu? Cu evreul care intră în partid. Nu, nu sunt de la Miliţie.
– Şi atunci… Mă urmăriţi doar aşa, din pasiune? Ce vă atrage la mine?
– Să zicem că sunt un om de bine…
Omul de bine a apărut, cronologic, după omul nou. Chiar de la primele împuşcături, la revoluţie, s-a declanşat o invazie de oameni de bine. Din gura lui Iliescu s-au născut, fără dureri. Dar când mi-a zis mie ochelaristul că e om de bine era în octombrie ’89. Atunci auzeam prima oară de specia asta şi, drept să spun, mi-a plăcut denumirea. N-aveam de unde să ştiu atunci că sintagma intra în dotarea standard a securistului şi a activistului de partid.
– Şi de ce omul de bine se tot ţine după mine? Vedeţi rima cum îmi vine? Dacă nu sunteţi de la Miliţie şi nici culegător de bancuri nu sunteţi, poate sunteţi de lângă Miliţie? Cum s-ar spune, de la Securitate.
Omul de bine m-a rugat să îl cred că nu e de la Securitate şi a spus-o cu atâta regret în glas, că l-am crezut. I-ar fi plăcut să fie, mi-a mărturisit, dar uite că nu era, n-avea şi el o legitimaţie, să facă lumea să tremure la vederea ei. Nu era decât un colaborator din proprie iniţiativă. Ca să îmi explice de ce m-a urmărit cu atâta înverşunare în ziua aceea, de a intrat şi în rahat după mine, m-a invitat să bem o vodcă undeva. Făcea el cinste. Nu puteam să refuz aşa ceva într-o zi în care nu mâncasem nimic, ştiind că o vodcă la momentul potrivit, chiar dacă nu ţine de foame, măcar te face să uiţi de ea. I-am propus să mergem la "Pufoaica Ruptă”, aproape.
Eram în continuare curios şi amuzat de apariţia neaşteptată a acelui personaj cu intenţii obscure. Eram chiar relaxat auzind că nu e de la Miliţie, că eu cu miliţienii aveam o supărare. Mereu le păream suspect, – rufos şi bărbos cum eram, cu o gioarsă de geantă pe umăr –, rar se întâmpla să trec pe lângă unul şi să nu îmi ceară buletinul la control. Cum nu aveam buletin de oraş, le spuneam că mă aflu în Botoşani ca să îmi cumpăr ceva de îmbrăcat, ceea ce era adevărat doar pe jumătate, respectiv că mă aflam în Botoşani. Fiindcă îmbrăcăminte n-aveam cu ce să-mi cumpăr, umblam cu haine primite de la prieteni. Miliţienii îmi notau numele în carnetele lor, apoi mă lăsau să plec. Numai cei de la gară, şi nu toţi, când mă găseau dormind acolo, mă duceau la Organ, adică la Miliţia municipală, pentru vagabondaj. De fiecare dată s-a întâmplat să dau peste câte un ofiţer de treabă care, dacă vedea că eram un tânăr ieşit de la casa de copii, fără domiciliu, hai: şi fără ocupaţie, dar care nu furam, nu dădeam în cap la nimeni, atunci mă punea să-i recit o poezie, să dau cu teul pe coridorul arestului, şi mă lăsa liber. Poate că aşa aveau şi indicaţii, să nu mai încarce arestul cu indivizi nepericuloşi, mai exact nu foarte periculoşi, fiindcă în acel sfârşit de Epocă de Aur fiecare cetăţean era un pericol potenţial. Şi nici chiar miliţienii de la gară nu mă mai săltau de la o vreme, se mulţumeau să mă scrie la catastif. În caz că s-ar fi întâmplat ceva prin zonă, în ziua şi pe la ora cutare, să ştie ei cine s-a fâţâit pe la locul faptei. Rar pierdeau prilejul de a-mi face morală. Odată, unul m-a ţinut în picioare de la trei la cinci dimineaţa, în birou, şi în tot acest timp mi-a citit legi şi decrete care mă atingeau mai mult sau mai puţin cu prevederile lor. La sfârşit, s-a ridicat solemn din scaun şi m-a întrebat dacă simt că mi s-a întărit, cât de cât, conştiinţa civică. I-am zis că nu mi s-a întărit conştiinţa, în schimb mi s-au înmuiat genunchii. Apostolul civismului s-a enervat, a început să mă înjure şi să mă facă în tot felul – jerpelit, borfaş, bagabont, scursură a societăţii, parazit, cum îi venea la gură. Când i s-a terminat repertoriul, nemaigăsind cu ce ocări să mă pocnească, a urlat în culmea furiei şi a dispreţului faţă de un gunoi ca mine: "Băi… Băi… Băi, poetule!” şi pe loc, zicându-mi aşa, s-a liniştit şi m-a lăsat să plec.
Ideea că un colaborator al Securităţii mă urmărise toată ziua – si poate şi în alte zile, fără să-l observ –, nu mă îngrijora deloc. Ştiam că nu exista niciun motiv să mă tem de ceva, nu făcusem nimic, şi doar nu era să se lege Securitatea de mine aşa, fară motiv! Bancuri spunea toată lumea, nu te mai deranja nimeni pentru cârcoteli, dacă nu veneai la pachet şi cu ceva mai consistent.
Citiţi: Roman-foileton: Paişpe (2), Paişpe (3), Paişpe (4), Paişpe (5), Paişpe (6)
Vezi toate episoadele romanului foileton Paişpe
