TVR pupă poalele lui Boc, Udrea, şi Flutur

Sâmbătă, 16 aprilie, Televiziunea Română, umilă slugă a Puterii, a băgat în casele românilor, prin graţia Marinei Almăşan, un dezgustător cocteil de kitschuri. Ouă gigantice, bundiţe de dihor, o mizanscenă menită a-i pune în valoare pe amfitrionul Gheorghe Flutur şi mai ales pe invitaţii-surpriză: Elena Udrea şi Emil Boc. Propaganda electorală fără perdea a condimentat expoziţia de bucate bucovinene. Reţeta indigestiei sigure.

– "Regimurile se schimbă, profitorii rămân. Pleac-ai noştri, vin ai noştri. N-au niciodată principii şi mustrări de conştiinţă. Nu se pot schimba regimurile şi ideologiile, pe cât sunt în stare ei să se schimbe de repede. Unii se leagă strâns de regim, devenind una cu el, şi trec de la avere şi de la satisfacerea tuturor dorinţelor şi poftelor la delirul puterii şi al trufiei. Încep a crede că fac parte din altă lume decât a noastră. Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viaţă se reduce la muncă şi la hrană, într-un ciclu etern, şi ale căror conştiinţe nu se ridică mai sus de blidul cu mâncare de dinaintea nasului. Sunt atât de apăsaţi şi dresaţi în apăsarea spre pământ, că nu pot, nu gândesc şi nu vor să privească mai departe. Li-s ochii atrofiaţi ca ai sobolilor de sub pământ. Urăsc pe oricine vrea să-i scoată din existenţa lor de sclavi. Cu ei face orice stăpânire ce vrea. În primul rând să gândească în locul lor" – scria, despre un popor de "oi", conducătorul rezistenţei armate din Făgăraş Ion Gavrilă Ogoranu în cartea Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.

Mă întreb ce va fi simţit omul acesta – ai cărui ochi luminoşi îmi aburesc ochii atunci când îl privesc în fotografii – murind cu astfel de gânduri despre cei pentru care îşi jertfise 17 dintre "cei mai frumoşi ani", convins la acea vreme tânără că, liberi fiind, românii vor deveni lipsiţi de trufie, generoşi, sinceri şi cu măsură în toate, altcumva spus, că vor fi oameni cu bun-simţ. Greu trebuie să îi fi fost văzând că, după 1989, iubiţii săi compatrioţi "urăsc pe oricine vrea să-i scoată din existenţa lor de sclavi".

Din 2006, de când s-a stins cu puţin după Paşti, Ion Gavrilă Ogoranu îmi vine în minte mereu în preaj­ma răstignirii Domnului. Mă obligă la asta tocmai stridentul amestec de frivolitate şi prostie pe care naţiunea asta îl exhibă şi de Paşti, transfor­mând sărbătoarea creştină dintr-un cuvenit îndemn la meditaţie asupra jertfei în prilej de chiolhan, trufie fără de măsură, laude cu nimicul şi pălăvrăgeală cu iz electoral.

Şi dacă prin alte părţi de ţară sărbătoarea Paştilor mai are, de miru’ lumii, urme de decenţă, la Suceava, de când la cârma judeţului este Gheor­ghe Flutur, manifestările "oficial-creştine", confiscând în interes politic răstignirea şi învierea lui Hristos, au o deşănţare greu de exprimat în cuvinte. Iar Televiziunea Română, umilă unealtă în slujba puterii actuale, se străduieşte – şi, graţie cospiritualităţii Marinei Almăşan Socaciu, reuşeşte prin emisiunea Ne vedem la TVR! – să aducă pe micul ecran inexprimabilul: grotescul, to­xicul şi imbecilitatea fălos-de­miurgică ale unor personaje publice perfect inculte, dintre care unele ar ne­cesita urgent consult psihiatric.

Aşa a fost şi în 16 aprilie 2011, când nemuritoarea Marina Almăşan Socaciu şi atoateştiutorul Gheorghe Flutur au servit naţiunii, de la o pensiune-kitsch, străpezitul şi consacratul "ghiveci bucovinean" – compus din obiceiuri din "moş-strămoş", ouă încondeiate, bundiţe cu dihori, mândria de a fi bucovinean, Vico­veancă abruptă şi ţanţoşă, perso­nalităţi bucovinene (de ditamai talia unui Vasile Nicolov) –, asezonat după gust – prostul gust! – cu alţi uriaşi: prim-ministrul Emil Boc şi Elena Udrea, ministrul Dezvoltării şi Turismului. Câteva crâmpeie de "Buco­vinadă" – cum i se spune aici, sub cârmaciul Flutur, acestei variante locale de "Daciadă" – merită atenţie, întrucât neputinţa cuvintelor mele va fi cu siguranţă compensată prin ori­ginalitatea regizorală şi, mai cu seamă, prin forţa de expresie a vor­belor fără brăcinar ale prota­goniştilor.

Curtea pensiunii este aşadar asemenea unui stup, unde fiecare îşi ştie treaba. Inclusiv o roată de moară ce se învârte în gol la intrare. Ex­ceptându-i pe intelectuali – patru la număr –, toate "albinele" sunt costumate neaoş, ca la operetă, forfotind care mai de care.

Pe o alee, Vicoveanca glăsuieşte trufaşă şi saltă de una singură. Ici-colo, perechi de ţărani se plimbă melancolici şi paşnici, în totală discordanţă cu versurile arţăgoase ale har­nicei moldovence: "Al meu zâce că-s buiacă/ Că bat talpa pi toloacă./ El s-o dus la strâns la fân,/ Io-s cu fetele în rând./ Cu barbatu mă sfadesc/ Când la joc mereu pornesc,/ Scripca zâce di saltat:/ Dă-l încolo di barbat!" etc.

După vizitele lui Băsescu şi spectacolul TVR de Crăciun, consacrat în rolul de plebeu, preşedintele filialei PDL din Gura Humorului, domnul Gheorghe Niţă, mestecă balmoş în mijlocul scenei, afumându-se amarnic. Patron al fabricii de produse lactate NIRO, director al Întreprinderii de Drumuri şi candidat înfrânt la Primăria locală, pare pedepsit de partid să facă mereu pe prostul. Ce-i drept, îi şi reuşeşte. Poartă cămeşă până la genunchi, chimir şi cojoc miţos, iar gureşa Marina îl prezintă drept cioban autentic, adresându-i-se cu "bade Niţă". În cursul interviului, domnul Niţă se exprimă corespunzător rolului şi pare natural.

Marina nu zăboveşte mult la el, fiindcă mirarea o curpinde ca un val: "Nu ştiu... Văd bine oare?... Domnu’ Flutur?!... Dumneavoastră sunteţi?". Operatorul plonjează deopotrivă de uimit asupra primului intelectual în pantofi care pe răzor mânuieşte o sapă. Da, minune, el este: Gheorghe Flutur în persoană. Gâfâie la microfon – obezitatea, sedentarismul şi sapa îşi spun cuvântul... – şi glumeşte: "Nu sap pe nimeni". Apoi explică faptul că plantează puieţi aşa, spontan, la pensiunea aceea, fiindcă legea permite zilierilor să fie plătiţi cu ora. Bunnăăă!

Al doilea intelectual al emisiunii încăpuse într-un ou. Nimic anormal, mi-am spus, văzând cine era acesta. Căci Marina a glăsuit: "Noi am dat astăzi peste un ou cu surprize şi din oul cu surprize iată cine a ieşit: domnul premier Emil Boc!". Omul s-a simţit dator să depene amintiri banale despre Paştile lui de copil în casa părintească. Părea să fi uitat cum în urmă cu un an tatăl său i-a spart un ou roşu în direct şi direct de frunte. Obicei din Răchiţele... Copilăria lă­sase semne asupra premierului. In­telectuala a treia, Elena Udrea, nu a mai rostit nimic de succes, epuizată pesemne de "succesurile" despre care pomenise nu demult. S-a mulţumit să se minuneze lângă oalele cu hrană şi, pentru prima dată – mie cel puţin -, în această asociere imagistică mi-a fost uşor simpatică.

Spre sfârşitul emisiunii, toţi cei patru intelectuali – patru cu Marina Almăşan, că orişicât! – au avut un notabil schimb de amabilităţi şi informaţii culturale de o rară pertinenţă: "Ştiaţi că aici în Bucovina şi lemnul cântă?" – a întrebat ea referindu-se la lemnul de rezonanţă. "Dacă domnul Flutur e de aici, nu mă miră" – a prins-o din zbor Boc. Iar atoateştiutorul Gheorghe a lu’ Flutur a explicat, ca să priceapă tot prostu’, cam cum stă treaba cu lemnul, cu cel tăiat desigur, la bază el fiind inginer forestier: "În Bucovina, lemnul de rezonanţă, din acest lemn s-a făcut Stradivariusul, să ştiţi... E un secret, vă spun doar câteva cuvinte. Să ştiţi că se caută foarte greu lemnul, pe teren în pantă şi în general lemn la 150-200 de ani şi e o procedură foarte secretoasă... are mai multe rădăcini, una o secţionezi puţin, rădăcinile ieşite în afară, laşi să se usuce şi cu o pietricică baţi în rădăcină şi la un metru se ascultă cu urechea şi-ţi dă acolo... si bemol, mai multe... deci, cei care fac instrumente muzicale ştiu acest lucru". Pesemne că acei oameni ştiu. Şi cum se face şi ştiu şi să vorbească.

Am fost ieri la pensiunea cu pricina. Nu departe de drum, în pădure, doi gospodari băteau un cal. Îl loveau cu coada ţapinei, fiindcă dobitocul nu putea urni buştenii prinşi în lanţuri. S-au oprit doar când am în­cetinit şi i-am fotografiat. Calul ră­mă­sese cu urechile culcate pe coamă, semn de mare frică. În pârâul din apro­piere, saci de rafie plini cu de­şeuri – pesemne de la pensiune – as­tupaseră albia. Iar în coastă, printre arbori, descărcate pesemne din vreun camion, alte tone de gunoaie aşteptau ghioceii. Şi "oile" flămânde, la cules de urzici şi ciuperci. Ion Gavrilă Ogoranu avusese dreptate.