x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

În căutarea omului total

0
Autor: Catalina Iancu 06 Apr 2009 - 00:00

Mircea Eliade este, pentru oricine încearcă să-l descopere, o adevărată probă a labirintului. Un labirint format din idei, argumente şi contraargumente, interpretări. Aflat departe de conflictele vremurilor agitate trăite de Maestru, dar fiindu-i aproape în ultimii ani de viaţă, Stelian Pleşoiu este unul dintre puţinii români care au avut acces direct (chiar locuind un timp) în apartamentul soţilor Eliade din Chicago.



"De fapt, hazardul nu există... El s-ar putea reduce la o serie de coincidenţe între conştiinţă şi fizică", scria Mircea Eliade în 1928 într-un articol din "Cuvântul", text republicat în volumul "Virilitate şi asceză". Printr-o întâmplare - deşi, aşa cum spunea Maestrul, nu există hazard - Stelian Pleşoiu a trăit experienţa vieţii sale.

Fusese acceptat la Universitatea din Chicago când un doctor în fizică, auzindu-i accentul, l-a rugat să ajute nişte bătrânei români care locuiau în zona campusului universitar. Erau chiar soţii Eliade, însă tânărul student nu ştia încă unde a nimerit. Iată o întâmplare demnă de povestit nepoţilor, şi nu numai: proaspătul imigrant s-a prezentat la casa familiei de români, le-a reparat radioul şi le-a schimbat becurile arse, căci nu se pricepeau deloc la cele tehnice.

La plecare "bătrânelul" i-a dăruit o carte proaspăt ieşită de sub tipar, fiindcă tânărul a refuzat, politicos, să fie recompensat în bani. "Ia uite, eu nu cunosc pe nimeni în America, nu ştiu destul limba, şi moşul ăsta îmi dă să citesc cărţi în româneşte!", gândea studentul, când a ieşit din imobil, cu volumul sub braţ. Pe copertă scria "Pe strada Mântuleasa", iar autorul se numea Mircea Eliade. De aici încolo totul e istorie. Şi încă ce istorie!

PRIMELE IMPRESII
Stelian Pleşoiu ne-a depănat povestea, aşa cum a trăit-o: "A fost o experienţă unică şi irepetabilă. Datorită lor, viaţa mea a luat o altă întorsătură. O dată ce m-au cunoscut, n-am mai «scăpat» de ei. M-au asaltat cu întrebări: «De unde eşti? Ce faci? Ce studiezi?» şi mai ales «Ce mai e prin ţară?» La început nici nu ştiam cum să mă adresez. Când i-am spus «domnule», am fost corectat imediat de doamna Eliade: «Ori îi spui Maestre, ori direct, Mircea; mie poţi să-mi spui oricum, dar să mă strigi Christinel», deşi în acte o chema Georgette.

Am constatat destul de repede că erau nişte bătrânei foarte dulci, foarte modeşti, foarte mămoşi. Nu aveau copii - el a avut o fată din prima căsătorie, care s-a prăpădit acum doi ani - şi le lipsea foarte mult atmosfera din ţară. Vorbeau româneşte, acea română curată, fără cuvinte sau expresii savante, ba chiar cu un uşor accent moldovenesc. Le plăcea la nebunie să folosească expresii moldoveneşti, olteneşti. Ascultam fascinat poveştile lor de la Tecuci, Costeşti, Niculiţel sau din Oltenia, poveşti despre boieri, despre pământ, despre moşii şi alte asemenea". Băiatului venit din Bucureşti i se păreau chiar caraghioase regionalismele.

Odată, Mircea şi Christinel Eliade vorbeau despre o fotografie a Maestrului, în care apărea şi Adriana Berger. "Nu vreau să păstrăm fotografia asta - pe care a şi rupt-o imediat - deoarece fata stă cam «răscrăcărată»" - ar fi zis Eliade. "Cum nu mă mai puteam opri din râs, Christinel m-a întrebat ce mi se pare aşa de amuzant. I-am zis că m-a distrat teribil expresia. Le făceam mici servicii, îi ajutam, căci erau în vârstă. În casa lor mă simţeam ca acasă", îşi aminteşte Stelian Pleşoiu.  

ELIADE, OMUL
Bunătatea, generozitatea şi modestia omului Eliade sunt aproape de neînţeles astăzi. Simplitatea sa a fost considerată de către unii, impropriu, "sărăcie". Eliade însă era departe de a pune preţ pe valoare, apreciind mai mult utilitatea unui anume lucru.

"Se deplasa din ce în ce mai greu, folosirea unui baston devenind inevitabilă. Astfel că prietenii s-au întrecut în a-i aduce tot felul de modele - cu mâner argintat, aurit, sculptate, pictate. El însă voia ceva practic. Aşa încât m-a trimis la magazinul din colţ să-i cumpăr unul care costa 5 dolari. I l-am tăiat pe măsura lui, i l-am reglat, şi de el s-a folosit până la final. Era modest - ruşinos chiar, aş putea spune - şi foarte discret.

Dar în acelaşi timp, un geniu, cu o cultură uriaşă, astfel încât era aproape de necontrazis, căci argumenta temeinic, foarte bine documentat ştiinţific. După cum bine se ştie, era miop, citea aducând cartea foarte aproape de ochi, aproape că nu mai aveai cum să-i pui o foaie de hârtie între ochelari şi carte. Era curios, îl interesa tot ce era nou.

Îi povesteam despre domeniul computerelor şi asculta cu atenţie, încerca să afle cum e să atingi un buton cu degetul şi să-ţi apară un articol, de exemplu, fără să mai stai să cauţi ore în şir printre rafturile bibliotecilor. Bineînţeles că între timp mi-am luat o slujbă, m-am mutat, dar tot în apropiere, şi am continuat să-i ajut la treburile pe care nu mai puteau să le facă. Îmi cumpărasem o maşină nouă şi îi luam la plimbare. Le plăcea să călătorească, dar nu s-o şi conducă. Deşi şi-ar fi permis, nu au vrut să-şi cumpere un televizor; au preferat să rămână în lumea cărţilor".

DISCRET ŞI DISTINS

"Odată ce te ataşai de ei, nu-i mai puteai părăsi. Aveau o servitoare, negresă, pe Lou, care era angajată la ei de vreo 30 de ani. Era un suflet mare, un amor de femeie. Deşi câteodată doamna Eliade era cam dură, şi chiar o făcea să plângă, nu se putea despărţi de ei. Atunci o întrebam: «Lou, de ce nu pleci?» Iar ea răspundea: «Cum să plec!?! Îi iubesc!» Era greu o dată ce intrai cu ei într-o relaţie, era imposibil chiar să-i părăseşti. Şi eu am păţit-o.

El era foarte tolerant. Dar ea avea o personalitate vulcanică. Atunci când se supăra îmi spunea să plec, dar evident că nu puteam pleca de tot. El însă era delicat şi foarte sensibil. Când mama mea a venit să mă vadă, a ţinut neapărat să o cunoască şi a fost impresionat de simplitatea ei, dar şi de sacrificiile făcute de cei care veneau în vizită să-şi vadă familiile.

Un episod pe care mi l-a povestit se referă la maiorul Bumbăcescu, primul român care i-a ajutat când au sosit în Chicago. Nu l-am mai prins, s-a prăpădit cu şase luni înainte de a ajunge eu în America. A fost prima persoană pe care a cunoscut-o - cineva i-l recomandase, spunându-i să-l caute îndată ce ajunge la Chicago. Eliade venea de la Paris, doar cu bocceluţa şi nevasta, şi acest maior Bumbăcescu a fost primul care le-a întins o mână de ajutor. Le-a spus că le aranjează el apartamentul. A mers cu ei să-şi aleagă nişte lucruşoare - întâi o măsuţă, pe urmă patru scaune, suficient cât să amenajeze un salonaş.

De ce l-a admirat şi l-a iubit atât de mult Eliade?! Pentru că Bumbăcescu era maior de cavalerie, la fel ca şi tatăl său, Ieremia. Ba chiar auzise de compania acestuia. Eliade îl considera pe acest ofiţer ca fiind un român adevărat - era mai în vâstă decât el, şi maior de cavalerie pe deasupra. Aşa s-a întâmplat această apropiere extraordinară între ei".

ÎN SPATELE UŞILOR DESCHISE
În casa familiei Eliade veneau de la cerşetori până la profesori universitari, savanţi, filosofi, teologi, studenţi, scriitori şi scriitoraşi. "În SUA, cerşetorii sunt luaţi în evidenţă, trebuie să facă ceva pentru a-şi câştiga banii. Aşa se face că, în fiecare săptămână, venea câte un grup de negrişori care cântau. Le dădeau câte 50-100 de dolari.

De asemenea, le treceau pragul apropiaţii lui de la departamentul de Istorie a Religiilor. Joseph Kitagawa de exemplu, pe care Maestrul îl aprecia foarte mult. Avea şi de ce: i-a tradus opera lui Eliade, în întregime, în japoneză. Joe Kitagawa a fost poate cel mai corect intelectual din preajma sa. De altfel, Eliade i-a botezat fata, pe Ann Rose, acum profesoară de Istoria Artelor la Harvard. Apoi, Isamu Noguchi, admirator şi discipol al lui Brâncuşi, care i-a sculptat chipul într-o monedă aflată acum la Luvru. Paul Ricoeur, Saul Bellow, laureat al Premiului Nobel, căsătorit cu matematiciana Alexandra Bagdasar (fiica doctorului Dumitru Bagdasar), prof. Andre Lacocque, prof. Brown, decanul capelei Rockefeller, Charles Long, Frank Reynolds, Wendy Doniger O'Flaherty, Claude Levi-Strauss, Hanna Holborn Gray (prima femeie preşedinte a unei universităţi americane, cea din Chicago), Mac Linscott Ricketts, Martin Marty etc. Nu în cele din urmă, patronul editurii University of Chicago Press. David Brent, fiul acestuia, este care a moştenit manuscrisele lui Eliade, împreună cu Sorin Alexandrescu, nepot de soră al Maestrului. Bineînţeles, dintre oaspeţi nu puteau lipsi reprezentanţii generaţiei sale - Emil Cioran sau Eugen Ionescu sau discipolul său preferat, Ioan Petru Culianu.

Uneori, când afla că mă duc undeva, mă ruga să duc un pachet doamnei Christine-nu-ştiu-cum. Când ajungeam la destinaţie, constatam cu uimire că este vorba despre soţia rectorului universităţii din Colorado, de exemplu. Mă primeau într-o casă uriaşă (şi nu e vorba despre partea materială), plină de cărţi de sus până jos. M-am dus odată la un laureat al premiului Nobel şi eu habar n-aveam cine e. «Ooo, de la Mircea..», recunoşteau ei imediat expeditorul. De asemenea, Maestrul avea un caiet în care însemna toate întâlnirile de seamă. Aşa se practică în lumea academică, acest lucru le ridică portofoliul".

ADEVĂRATELE VALORI
De la ei a învăţat valoarea adevăratelor lucruri: "Când i-am cunoscut, eram tânăr şi, evident, aveam foarte multe lacune. Pot spune că familia Eliade m-a «salvat». Dacă nu i-aş fi întâlnit, n-aş fi ştiut poate nici până în ziua de azi cine sunt, pe ce lume sunt. Aceasta este cea mai mare bogăţie pe care mi-au lăsat-o.

Îmi doream să fiu într-o casă în care să mă înveţe cineva engleza, şi nimerisem la ei, care vorbeau româna ţăranului simplu, cel care stă duminica la întâlnirea satului, dar acea română trăită, simţită. Am învăţat multe despre identitatea mea, despre ce trebuie să ştii şi de ce. Când cineva te întreabă trei lucruri despre ţara ta, ce îţi vine mai întâi în minte? Câţi români ştiu de exemplu că New York Times punea în fiecare săptămână un citat din Cioran pe colţul ziarului?

Am mai trăit de asemenea o experienţă. Cu mulţi ani în urmă, eram cu fiica mea într-un avion şi ea, ca orice copil curios, a vrut să vadă cockpitul. Însuşi căpitanul a adus-o înapoi, s-a aşezat lângă mine şi m-a întrebat de unde sunt. I-am spus că din România. A scos brevetul din buzunar, mi l-a arătat şi mi-a spus: «Recunoşti, nu-i aşa?» M-am uitat, dar nu mi-a atras nimic atenţia în mod deosebit. «Aaa, nu eşti român!», a spus el. «Este Pasărea Măiastră a lui Brâncuşi».

Toţi piloţii americani o au imprimată pe brevet. Am făcut această paranteză pentru a accentua că este foarte important să ştim cine suntem. Fiindcă în general, noi, românii, nu ne cunoaştem rădăcinile, valorile, istoria. Iar soţii Eliade au reuşit să mă îndrume, am avut foarte multe de învăţat de la ei. Venisem din Italia, nu ştiam o boabă engleză, astfel încât în avion, neînţelegând nimic din ce spuneau stewarzii americani, nici măcar jumătate de cuvânt, m-a bufnit plânsul.

 Şi la nici câteva săptămâni îi găsesc pe aceşti adorabili bătrânei, cu vrerea sau fără vrerea lor, dar sigur cu voia lui Dumnezeu. M-au introdus într-o lume superacademică, unde am văzut multe, am înţeles multe, dar mai ales am învăţat să separ făcutul banilor de modul de a gândi. La început nu îndrăzneam să asist la conversaţiile lor, mai ales când aveau invitaţi, dar cu timpul, ei au insistat să rămân în salon, să fiu prezent la discuţii", mărturiseşte Stelian Pleşoiu.   

CASA-BIBLIOTECĂ
Cărţile erau viaţa lui Eliade: "De 30 de ani avea aceeaşi bibliotecă. Ştia unde se află fiecare fir de praf. Americanii au o vorbă: «God bless my mess», şi acest proverb caracterizează cum nu se poate mai bine biroul lui, cuprins de o dezordine ordonată. Ştia exact de unde să ia fiecare hârtiuţă. Nu lăsa pe nimeni să-i ordoneze documentele, fiindcă apoi era pierdut, nu mai găsea nimic".

Pe Eliade l-a măcinat dorul de ţară. După cum se ştie, el nu s-a mai întors niciodată în România: "Christinel ar fi vrut să se întoarcă. Era sensibilă la tot felul de «atenţii», flori, bomboane, băuturi fine, primite pe diferite căi, dar n-a reuşit să-l convingă. Era cât pe ce la un moment dat, dar Eliade a întors pe toate feţele această hotărâre, iar Cioran şi Eugen Ionescu îl sfătuiau de asemenea să nu cedeze. Curgeau invitaţiile, de la Ceuşescu personal, acesta şi acoliţii lui îl curtau asiduu.

Era vorba de principii: şi-ar fi încălcat principiile de-o viaţă şi s-ar fi compromis iremediabil. Dacă s-ar fi întors în România, ar fi trădat toată intelectualitatea generaţiei sale şi pe cei plecaţi în exil. I-au promis să-i arate «realizările comunismului», programul ar fi cuprins o cină cu Ceauşescu însuşi, un sejur la munte şi la mare, lui Christinel i-au promis chiar că-i dau înapoi moşia de la Niculiţel, câte şi mai câte. Dar el a rămas ferm pe poziţie, chiar dacă a suferit enorm că nu se putea întoarce".

DEVOTAMENT ŞI SEVERITATE
Doamna Eliade i-a asigurat climatul de care el avea nevoie: "Până şi paharul cu apă i-l ducea tot ea. El nu făcea decât să lucreze, să citească, să studieze. În timp ce ea îşi petrecea timpul în salon cu diverse prietene sau se retrăgea în dormitor şi citea, Mircea Eliade continua să studieze. Christinel îl întreba din când în când dacă mai are nevoie de ceva, iar el îi răspundea din birou că totul e în regulă.

Mica lui plăcere - pe care ea i-o accepta din când în când, dar îi amintea de fiecare dată de sfatul medicului - era un păhărel de scotch cu gheaţă, pe care îl îndoia cu apă. Însă, când cinau la restaurant, Eliade avea, aşa cum am descoperit întâmplător, un aranjament cu chelnerul. Din întâmplare, odată am nimerit paharul lui cu «apă». «Nu-l atinge! Dacă bei, sunt pierdut!», mi-a şoptit Maestrul. Mi-am dat seama abia ulterior că scotch-ul urma să fie «stins», de fapt, cu vodcă.

Şi în casă ea se ocupa de tot, era o gazdă adorabilă. L-a apărat pe Maestru cu toată priceperea, căci nu toţi cei care veneau pe la ei aveau neapărat gânduri bune. Câte unii aveau interese meschine, personale, voiau să obţină cine ştie ce avantaje, căci Eliade era foarte influent în mediul său. O recomandare venită de la el avea extrem de mare greutate.

Era respectat prin prisma culturii sale vaste şi a enormului său bagaj de cunoştinţe. Mi-au spus cândva că patul în care dorm a mai găzduit mulţi români, printre care şi unul «mult mai solid decât mine». Aveam să aflu că era vorba despre Adrian Păunescu, atunci când a realizat celebrul interviu. Apropo de acest aspect, Maestrul a avut mari dezamăgiri în viaţa sa. Dar nu le-a discutat.

Nici măcar despre episodul Calciu Dumitreasa nu a mai vrut să mai comenteze. Când a sosit părintele Calciu, el aproape că a căzut în genunchi, i-a sărutat mâna pios, mai ales că era vorba totuşi de un preot, care în plus venise îmbrăcat cu sutană. Ea însă a evitat «protocolul»: «Părinte, pe mine vă rog să mă scuzaţi, nu pot să mă aplec, că mă dor genunchii». Că tot a venit vorba de priceperea doamnei Eliade şi de faptul că ea şi-a apărat soţul cu toată iscusinţa sa de femeie: Calciu Dumitreasa a venit împreună cu dr. Alexandru Ronnett. Ea l-a invitat pe Ronnett să ia loc pe un scaun, lângă el a aşezat-o pe fosta mea soţie, care e de origine japoneză, lângă ea m-a pus pe mine - căci ştia că Ronnett nu mă place deloc, apoi ea, şi astfel l-a «neutralizat» în timpul discuţiilor. La un moment dat, Maestrul şi preotul s-au retras în birou, au vorbit pe şoptite, cam vreun sfert de oră, dar nimeni nu ştie ce şi-au spus şi nici nu va şti vreodată. După ce au plecat însă, ea a fost extrem de dezamăgită şi a zis: «Domnul Ronnett - ce domnul, Ronnett e destul - să nu mai calce pe aici! Cât despre preot, bine că nu i-am pupat mâna»".

MEMORIA PELICULEI
Referitor la fotografii, cât s-a mai chinuit până a reuşit să-l convingă să se lase pozat! "Era total împotriva tehnicii noi, cu tot ce însemna aceasta: aparat foto, magnetofon, reportofon. Nu voia să se lase filmat. Regizorul Paul Barbăneagră a reuşit să-l filmeze foarte puţin, cu o cameră ascunsă". Pleşoiu şi-a cumpărat un aparat foto şi, cu ajutorul - ba chiar complicitatea - lui Christinel, a reuşit să-i facă Maestrului câteva fotografii.

"Ea îi spunea: «Hai dragă, acceptă, că mâine-poimâine nu vom mai fi şi nu ştie nimeni cum arătăm. Dacă tot şi-a luat băiatul aparat, e păcat să nu-l folosească»". Astfel a reuşit Stelian Pleşoiu să imortalizeze imagini inedite cu Maestrul în biroul lui din Midville Theological Institute, de pe strada a 57-a, în campusul Institutului studenţesc al Universităţii din Chicago, sau în salonul apartamentului lor din Woodlawn Avenue, ori la Mandell Hall, sala de spectacole a Universităţii din Chicago. "Foarte greu l-am fotografiat. Eliade mergea cam 300 de metri de acasă până la universitate, fotoreporterii erau pe la toate colţurile, iar el, ştiind asta, ocolea prin spate şi-i fenta de fiecare dată. Nu-i plăcea să se expună nici în faţa camerelor de luat vederi".

PĂMÂNT STRĂIN
Mircea Eliade a fost incinerat, aşa cum a cerut prin testament. Gândul acesta îl avea, de altfel, de multă vreme. "El, care a studiat atâta despre religia atâtor culturi, europeană, orientală, a rămas ortodox. Pe mulţi i-a surprins însă dorinţa lui de a fi incinerat. «Să te arzi, e îngrozitor, nu ştiu de ce gândeşti aşa», îi spuneam deseori. Iar el răspundea: «Să te înmormântezi într-un pământ străin e şi mai rău. De unde ştii ca nu ne iau ăştia să ne arunce?».

Deşi nu se punea problema - mai mult, la monumentul său funerar e un pelerinaj perpetuu -, n-a vrut sub nici o formă să lase prea multe urme fizice. «Pe un pământ străin... nici n-avem bani prea mulţi...», mai ales că un loc de veci în acel cimitir select costa enorm. El a înclinat întotdeauna către simplitate. Şi a îmbinat această simplitate şi cu dragostea de ţară. Căci a ştiut că nu mai apucă să mai vadă România eliberată". Testamentul lui Eliade, făcut aproape în ultima clipă, a fost ţinut în cutia de valori din bancă. De altfel, caseta cu pricina conţinea doar documente - copii ale diverselor acte personale şi câteva lucruri mărunte. Ultimele dorinţe ale lui Eliade au fost, la fel ca şi viaţa sa, extrem de simple, dar pline de semnificaţii: "să fie incinerat, serviciul funerar să fie oficiat de un reverend de culoare (Arhiepiscopul de Cantembury), iar manuscrisele să îi fie încredinţate lui Ioan Petru Culianu".



Ciocnirea dintre farmec şi deziluzie
Ce spunea Maestrul despre Maitreyi? "Nimic. Absolut nimic. Era de o discreţie totală", îşi aminteşte Stelian Pleşoiu. "Ea l-a căutat în anii '60, ştiu precis asta. A mai venit apoi în perioada '80, când eram şi eu acolo. S-a făcut şi un film inspirat după povestea lor. Dar nu mai era aceeaşi situaţie, se schimbaseră multe lucruri între timp. Să nu uităm că nu mai erau deloc tineri...

Aşadar, nu venea în mod special pentru el, trecuseră totuşi foarte mulţi ani, el era căsătorit cu Christinel, iar Maitreyi încerca să se apropie de Univesity of Chicago Press, unde el era extrem de apreciat. Dacă aveai de la ei o recunoaştere începeai să cunoşti celebritatea. Poate asta îşi dorea. Pe doamna Eliade o anunţau prietenele: «Vezi că iar a venit, este aici, este o recepţie la sala cutare şi vine şi ea». Christinel a preferat să evite întâlnirile. Nu mergea la recepţiile cu pricina, dar se duceau prietenele, apoi veneau şi-i povesteau ce li se părea lor, că indianca e aşa, e pe dincolo... discuţii ca între femei."

Deşi scrise la o distanţă de circa patru decenii, cele două romane - "Maitreyi" al lui Eliade şi "It Does Not Die" ("Dragostea nu moare") al lui Maitreyi Devi - au fost publicate împreună de University of Chicago Press în 1994, ca două faţete ale aceleiaşi iubiri. "Maitreyi Devi avea 16 ani în 1930, când Eliade, pe atunci de 23 de ani, a venit la Calcutta să studieze cu tatăl ei. Mai mult de 40 de ani au trecut înainte ca Maitreyi să citească versiunea lui Eliade asupra iubirii lor...

Un răspuns la povestea spusă de el, «It Dies Not Die» este o mărturisire a consecinţelor avute asupra unei iubiri tinere de către ciocnirea între farmec şi deziluzie, diferenţe culturale şi aroganţa colonială", a scris editorul volumelor-pereche pe coperta cărţii scrise de Maitreyi Devi.
Citeşte mai multe despre:   pană,   venit,   căci,   să-i,   chicago,   eliade,   maitreyi,   maestrul,   între,   biblioteca pentru toţi,   christinel,   pleşoiu,   stelian pleşoiu,   stelian ple

 



Mai multe titluri din categorie

Producătorii de film plănuiesc o serie Harry Potter cu actori transsexuali

Producătorii de film plănuiesc o serie Harry Potter cu actori transsexuali
Producătorii de film intenționează să realizeze o serie Harry Potter cu actori transsexuali. Versiunea ar urma să fie filmată în America în iunie şi iulie. Totuși, producătorii ar putea fi daţi în judecată de JK Rowling dacă îi vor folosi personajele acesteia.

Poeme eminesciene traduse în limba turcă și puse în scenă de talentați studenți la UNATC (ZIUA CULTURII NAȚIONALE – 2022)

Poeme eminesciene traduse în limba turcă și  puse în scenă de talentați studenți la UNATC  (ZIUA CULTURII NAȚIONALE – 2022)
Institutul Cultural Român „Dimitrie Cantemir” din Istanbul continuă seria manifestărilor culturale de marcare a evenimentelor din agenda de diplomație publică și culturală, de data aceasta, cu ocazia celebrării Zilei Culturii Naționale – 2022, sărbătorită în fiecare an, în data de 15 ianuarie.

Constantin Chiriac, Director General Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, Președinte al Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, mesaj cu prilejul Zilei Culturii Naționale

Constantin Chiriac, Director General Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, Președinte al Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, mesaj cu prilejul Zilei Culturii Naționale
Când se aniversează cultura română, câteva zile se instaurează o solemnitate scorțoasă, plină de cuvinte mari și de ditirambi care nu au nimic de-a face cu ce înseamnă cu adevărat limba românească, cultura românească, care sunt structura, scheletul ființării neamului nostru.

Primul muzeu de artă națională din București se vizitează gratuit de Ziua Culturii Naționale

Primul muzeu de artă națională din București se vizitează gratuit  de Ziua Culturii Naționale
Muzeul Municipiului București oferă, de Ziua Culturii Naționale, acces gratuit la vizitarea celui dintâi muzeu de artă națională din București deschis în 1905 de doctorul Nicolae Minovici și un spectacol online de muzică și poezie susținut de soprana Arlinda Morava, mezzosoprana Adriana Alexandru la pian și actrița Theodora Stanciu.

CEL MAI BUN COPIL DIN LUME în premieră la 9G

CEL MAI BUN COPIL DIN LUME în premieră la 9G
Galerie Foto Luna ianuarie aduce noutăți la 9G la TNB. După lansarea celei de-a VIII-a ediții a concursului de proiecte, cu un nou Regulament de desfășurare, mult mai ofertant pentru tinerii artiști (detalii complete pe www.tnb.ro), pe 21, 22 și 23 ianuarie, începând cu ora 19:00, la Sala Mică a Teatrului Național are loc cea mai recentă premieră 9G: CEL MAI BUN COPIL DIN LUME, one-woman show de ALINA ȘERBAN.

Klaus Iohannis, mesaj de Ziua Culturii: Ne dorim ca 2022 să ne aducă mai aproape de normalitate

Klaus Iohannis, mesaj de Ziua Culturii: Ne dorim ca 2022 să ne aducă mai aproape de normalitate
Președintele României, Klaus Iohannis, a vorbit în mesajul transmis de Ziua Culturii Naționale despre Mihai Eminescu, artiști, Uniunea Europeană, PNRR și pandemie. Ne dorim ca anul 2022 să ne aducă mai aproape de normalitate, a spus șeful statului.

Teatrul Tineretului „Metropolis” sărbătorește 15 ani de existență

Teatrul Tineretului „Metropolis” sărbătorește 15 ani de existență
15 ani de emoții puternice, de aplauze frenetice și de spectacole memorabile. Tot atâția ani de proiecte de succes, la care se adaugă numeroase evenimente și debuturi ale tinerilor artiști. Cam așa ar putea fi descriși, în linii mari, cei 15 ani de existență pe care tocmai i-a împlinit Teatrul Tineretului „Metropolis” și pe care îi va aniversa printr-o serie de surprize pregătite publicului larg.

„Baby Shark” devine primul videoclip de pe YouTube care a atins 10 miliarde de vizualizări

„Baby Shark” devine primul videoclip de pe YouTube care a atins 10 miliarde de vizualizări
Cântecul pentri copii „Baby Shark" a atins 10 miliarde de vizualizări pe YouTube, fiind cel mai vizionat videoclip de pe platformă, un record pe care l-a stabilit în noiembrie 2020, precum și singurul care a atins acest număr de vizionări, anunță CNN.

Misterioasa viață a lui Nostradamus, cel mai mare prezicător din istoria lumii

Misterioasa viață a lui Nostradamus, cel mai mare prezicător din istoria lumii
Galerie Foto Jurnalul vă oferă marți un roman istoric trepidant.

Iubire, vinovăție, gelozie. Într-un cuvânt, familii

Iubire, vinovăție, gelozie. Într-un cuvânt, familii
Relațiile dintre mame și fiicele lor, dintre mame și fii lor și în general relațiile de familie și din familii  sunt o sursă permanentă de inspirație pentru scriitori, poate și pentru că sunt pe de o parte  atât de complexe și complicate pe cât de simple și firești sunt de cealaltă parte.

Mihai Eminescu, bizareriile ultimilor 6 ani din viața unui poet sclipitor

Mihai Eminescu, bizareriile ultimilor 6 ani din viața unui poet sclipitor
Galerie Foto De ce voia Eminescu să se călugărească? De ce ascundea sume mari de bani și continua să se împrumute de la prieteni? De ce purta revolver? De ce-și dorea moartea? De ce ciupea femeile pe stradă? De ce a fost arestat la Iași? De ce, de ce, de ce … Toate aceste mirări și multe altele au fost în jurul poetului mutilat în ultima parte a existenței de o înspăimântătoare depresie din care nu s-a mai ridicat decât pentru a învia în spiritul și sângele României.

De ziua lui Eminescu, de Ziua Culturii Naționale

De ziua lui Eminescu, de Ziua Culturii Naționale
„Dintr-un popor nu rămâne nimic, decât cultura”. Cât adevăr era în spusele lui Mircea Eliade

Și vine vremea îndurării / John Grisham

Și vine vremea îndurării / John Grisham
Un roman plin de satisfacții, de inteligență, dramă și – mai ales – de empatie, cu personaje pe care mulți cititori le cunosc și le prețuiesc. Jake Brigance se trezește implicat într-un proces complicat atunci când curtea îl numește avocat pentru Drew Gamble, un băiat timid de șaisprezece ani acuzat de uciderea unui deputat local.

Actorii Teatrului de Comedie în rolul de muzeografi, de Ziua Culturii Naționale

Actorii Teatrului de Comedie în rolul de muzeografi, de Ziua Culturii Naționale
Cu ocazia Zilei Culturii Naționale, Muzeul Național al Literaturii Române, în parteneriat cu Teatrul de Comedie, vă invită sâmbătă 15 ianuarie 2022, la o vizită în regim gratuit a expoziției de bază din Strada Nicolae Crețulescu 8, precum și a celor cinci case memoriale ale MNLR, care au aparținut scriitorilor Anton Pann, Tudor Arghezi, George Bacovia, Liviu Rebreanu și Ion Minulescu. 
Serviciul de email marketing furnizat de