x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Călugărul sfânt şi călugărul păcătos

0
Autor: Maria Timuc 11 Noi 2010 - 00:00
Se spune că Dumnezeu s-a gândit într-o zi să urmărească doi călugări cu toată atenţia şi să vadă care dintre ei ar merita să ajungă în Rai. Unul era mâncăcios, avea o burtă cât toate zilele, mai azvârlea şi priviri îngăduitoare către frumuseţile din jur. Altul postea cu înverşunare, se ruga toată ziulica, respecta canoanele, dar se uita chiorâş la păcătoşi.

De câte ori vedea unul care nu posteşte, călugărul gândea: "Uite ce păcătos, ce netrebnic, eu mă chinui să postesc şi să fiu pe placul lui Dumnezeu, iar ăsta e o lichea!" Şi aşa călugărul nostru purta ranchiună oricui ieşea din tiparele lui mentale despre despre ce era bine. Celălalt, mâncăciosul, mânca şi bea şi de aceea privea cu îngăduinţă către viciile altora: "Lasă, zicea el, că nici eu nu mă pot abţine!" El nu blama, nu judeca şi nu dispreţuia pe nimeni, aşa că sufletul lui era curat. Şi-n cele din urmă Dumnezeu a hotârât să-l ia în Rai pe călugărul păcătos tocmai pentru că el avea suflet bun.

Diferenţa dintre călugărul sfânt şi călugărul păcătos este aceea că unul este sfânt la suprafaţă, în aparenţă, şi altul este sfânt în interior. Cel aparent sfânt păcătuieşte prin răutate, ranchiună şi dispreţ, prin trufie şi judecată, pe când cel aparent păcătos se sfinţeşte prin toleranţă, îngăduinţă, acceptare şi non judecată. Vedem dar că "a posti" poate fi bine pentru trup, dar dacă facem din asta un prilej de judecată a păcătoşilor, un prilej de pizmă şi de ură, păcatul e gata înfăptuit. În loc de post ne putem gândi la orice alt lucru bun pe care-l facem, dar alţii îl ignoră. Uneori viciul propriu te face mai îngăduitor cu viciile altora, ceea ce nu înseamnă că viciul trebuie urcat la rang de virtute, nici că bunătatea sufletului trebuie să devină o scuză pentru perpetuarea viciilor. Să privim însă către trăirile noastre de câte ori ni se pare că suntem mai buni şi mai presus decât alţii poate fi un pas simplu, care nu ne duce neapărat în Rai, dar ne ajută să preţuim bunătatea.

Este adevărat că răutatea pare împânzită pe toate gardurile şi drumurile, dar interesul mare pentru ea ne trădează postura de călugări aparent sfinţi. Aparent sfinţi, ne topim după răutatea altora şi parcă alergăm s-o dezvăluim cu orice ocazie, căci privind comparativ ne vedem pe noi înşine în propriii ochi ceva mai buni. Dacă alţii sunt păcătoşi, ce uşurare! Să vezi afară ce-i înăuntru uşurează sentimentul de vinovăţie şi te aşază pe un catastif de bunătate, construit după propriile reguli. Proiecţia este un truc al minţii, unul prin care ea se degrevează de presiunea propriului păcat, arătându-l cu îndârjire spre alţii. E drept că bunătatea nu face carieră prin lume, nu a construit eroi colectivi şi - cum bine vedem - nimănui nu i s-a ridicat o statuie pentru ea. Nerecunoaşterea bunătăţii are însă consecinţe cu mult mai dureroase în fiecare zi, în experienţa directă a vieţii.

Faptul că nu susţinem bunătatea, nu o încurajăm şi nu-i dăm nici o şansă să răzbească prin toate bălăriile din jur ne costă în clipa în care ne izbim de lipsa ei prin viaţă. Şi nu-i nimeni care să nu fi simţit pe propria piele diferenţa dintre zâmbetul plin de blândeţe al unui doctor, al unei asistente medicale, al unui profesor, al unui învăţător, al unui şef sau a unui iubit şi respingerea vulgară, obraznică sau dispreţuitoare. Avem nevoie de bunătate ca de aer, dar - cum ne spune povestea celor doi călugări - o căutăm privind cu răutate către cei mai răi. Din nefericire, înţelegem sensul bunătăţii în clipa în care avem nevoie de ea şi n-o găsim. În clipa în care ne-ar mângâia o vorbă caldă şi n-o auzim. În clipa în care un ajutor dat cu bunătate ne-ar scoate din prăpastie, dar nu-l avem.

De ce trebuie să ajungem până acolo pentru a înţelege că avem nevoie să fim buni noi înşine mai întâi şi atenţi la fiecare manifestare de bunătate a oricui? N-ar fi mai simplu, mai la îndemână şi mai bine să oprim izvorul răutăţii - adică judecătorul aprig din interiorul nostru şi judecăţile lui - pentru ca sufletul să ne fie la fel de bun ca sufletul călugărului păcătos?
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de