Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Traian Băsescu e-n felul lui un soi de personaj complex. Şi nu numai din punct de vedere al comportamentului public. Deşi în plan politic a-ncepur să acţioneze previzibil, ceea ce indică stratul de rugină caracteristic oricărui alergător de cursă lungă, oratoria lui publică a devenit îngrijorătoare.
Ştiam că vorbeşte despre el la persoana a treia şi că (de când votul popular şi complicitatea Licuriciului ne-au procopsit cu un preşedinte-jucător Cotroceni) l-a cuprins impresia că a devenit el însuşi o instituţie. Sigur, e-n obiceiul istoric (şi chiar clinic) al oamenilor izbiţi de anumite viziuni statale să se refere la ei instituţional, ca la nişte clădiri populate. Da' măcar unii au cât de cât limite şi se opresc până la autoidentificarea cu activele statului. Există, însă, şi o specie mai aparte de animale politice. Sunt cei mai atinşi în ego-ul propriu de misiune lor reformatoare, care tind (în istoria relativ modernă, cam de la Regele Soare încoace) să se identifice cu însuşi statul pe care-l ocârmuiesc. Nici Băsescu n-a scăpat de sindrom. Aşa că, după ce a sărit cu aplomb peste etapa în care se autoflata pe la televizor drept "instituţia preşedintelui", acum i s-a năzărit că-i de-a dreptul România. Şi reacţionează la orice critică sau atac conform clasicului "dai în mine, dai în fabrici şi uzine".
Trec peste limbajul de tinichigiu al ospătariei proferat în autoinvitaţiile de la posturile publice de radio şi tv, total nespecific unui lider politic european modern. Mă concentrez numai asupra fondului. Care fond a scos din Traian Băsescu, nu ştiu şi nici nu mă interesează dacă înainte sau după ciorba de potroace acrită cu multă zeamă de varză, enormitatea potrivit căreia apar în fiecare seară la tv unii care-s scârbiţi de ţară şi-o ponegresc. Cum bănuiesc că mă număr şi eu printre "trădătorii de neam şi ţară" care-i strică serile Olimpianului de la Cotroceni, simt nevoia să intervin, în numele meu, cu nişte specificaţii tehnice; aşa, ca de la inginer la unul care se laudă că ar fi şi el inginer.
Domnu' prezident, după cum bine vă alintă Mona Pivniceru, raportez cu smerenie că eu, tonomatul cu euro, nu sunt deloc scârbit de republica pe care o iubesc, unde m-am născut, am trăit şi continui să vieţuiesc. Ştiu că v-ar avantaja să vă scutesc de prezenţa mea, dar sunt al dracului de căpos şi mi-e drag să trăiesc în spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Da, sunt scârbit până la limita regurgitării, dar nu de ţară şi popor, ci de dumneavoastră, de anturajul dumneavoastră, de clica de aproximativi pupincurişti fără scrupule şi avizi de bani care vă-nconjoară. Iar scârba mea e pe cale să atingă cote apocaliptice.
Pentru că orice om normal priveşte uluit cum înalta funcţie de preşedinte al României a ajuns să fie exercitată prin birturi şi oboare. Pentru că orice om normal care vă priveşte vede un activist comunist trimis în misiune în străinătate de regimul dictatorial pe care, peste 20 de ani, avea să-l condame în Parlamentul democratic. Pentru că orice om normal vede cum aţi lucrat o viaţă întreagă la stat şi aţi ajuns milionar în euro. Pentru că orice om normal vede cum, în timp ce peroraţi împotriva sistemului de cumetrie, v-aţi aranjat pe viaţă tot neamul. Pentru că orice om normal vede cum, în ţara pe care ar trebui să o reprezentaţi cu demnitate, v-aţi pus muzele ministrese şi, în ciuda tuturor evidenţelor, continuaţi să le ţineţi în braţe. Înclin să cred că sunt un om normal, domnule Băsescu. Pe cale de consecinţă, în cazul în care n-aţi priceput încă din scurta mea enumerare, dumneavoastră îmi provocaţi scârbă.
