x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Socializarea americană

0
Autor: Tudor Octavian 21 Mar 2009 - 00:00

Ieri, m-am socializat în mai multe locuri. Eram nesocializat de o jumătate de an şi, cum însingurarea dă dependenţă, m-am gândit că o baie de mulţime e un antrenament tocmai bun.




Eu prin bun înţeleg şi ieftin. Nu trebuie să te naşti zgârcit, ca să te duci, ca la o chemare din străbuni, spre tot ce-i ieftin. E destul să nu fi avut până la treizeci de ani decât un geamantan plin cu cărţi şi două cămăşi ca să rămâi toată viaţa sperios la lucrurile scumpe.

Când te decizi la o baie de mulţime, e greşit să te îmbăiezi şi acasă. Socializarea începe de la mirosuri. Am traversat Piaţa Obor, socotind că simfonia de miasme de după ploaie, când noroiul putred îşi strecoară damfurile pe sub haine, mă va ajuta să mă socializez mai uşor cu duhoarea homleşilor, care fac pe ei în timp ce tramvaiul îi poartă adormiţi prin tot oraşul. În tramvaiul în care am urcat se socializau încă din zori trei amărâţi puţind a urină şi a  disperare. N-am putut să socializez mai mult de două staţii.

Am luat-o pe jos, spre restaurantul scriitorilor, unde găseşti la orice oră din zi câţiva colegi de breaslă gata socializaţi sau dornici de socializare. Unul m-a somat să-l socializez cu o votcă, altul, cu care nu schimbasem niciodată mai mult de un salut mormăit, şi-a comandat în contul meu o ciorbă de burtă, zicând că i-o datoram de pe vremea când n-aveam bani. Un al treilea mi-a declarat că mă simpatiza, iar ca să-şi dea seama cu ce motive, trebuia să vin cu o sticlă de vin.  Numai lucruri care-mi aminteau de ce socializam atât de greu în meserie şi mai ales de ce n-aveam să socializez niciodată destul, ca să devin şi un renume.

În fond, ce-i socializarea asta, despre care vorbeşte toată lumea? Cuvintele şi sentimentele cu care am fost crescut şi educat erau: prietenie, amiciţie, dragoste, frăţie, fraternitate, camaraderie, loialitate, ataşament, cordialitate, înţelegere... Îmi era de ajuns că trăiam în socialism, ca să nu mai vreau şi socializare. Nici întovărăşire. Nici colectivitate. Nevoia de apropiere e altceva decât socialism, colectivizare şi întrunirea tovărăşească de analiza muncii. De unde ne-o fi venit socializarea asta? Foarte probabil de la americani. Yankeii inventează scuze pentru vidul din sufletele lor. Ei nu mai vorbesc despre iubire, ci despre relaţii. Cum să-i spui femeii pe care o adori: Hai să socializăm noaptea asta?

Îmi lipsesc prietenii. Unii au plecat în lume, alţii au murit. I-aş jigni dacă aş spune că au fost oameni cu care am socializat bine. I-am admirat, i-am imitat, am crezut în ei. Multe ar mai fi trebuit să fac pentru ei, dar nu să socializez. Ştiţi ce spunea o mamă într-un film american? Că fiii ei nu socializează destul şi că îi va duce la un club de socializare. Tâmpita! N-ar fi fost mai simplu să-i mângâie?
Citeşte mai multe despre:   editorial

Serviciul de email marketing furnizat de