Ziua în care ne-am simţit bine în România

Mulţi cunoscuţi ne-au întrebat, pe mine şi pe Mircea Badea, ce am urmărit prin organizarea de nebuni, fără suport logistic ori susţinere instituţională, a mitingului de protest împotriva CNA şi, mai ales, la finalul manifestaţiei, dacă ne-am atins scopul. Ce-am urmărit e simplu: să arătăm că, dacă alţii nu dau o para chioară pe libertatea de exprimare şi (în general) pe democraţie, nouă ne pasă. Pentru că, deşi suntem dezamăgiţi, n-am murit sufleteşte. Am vrută să se vadă şi să se simtă că, într-o ţară din ce în ce mai inertă, unde drepturile şi libertăţile cetăţeneşti (recâştigate cu sânge prin Revoluţia din Decembrie '89) sunt tratate ca un moft, avem puterea să strigăm pentru ele, să ni le apărăm când le simţim ameninţate şi, pe deasupra, că suntem în stare să mai şi mobilizăm alţi oameni. Nu neapărat pentru noi, fiindcă suntem băieţi mari şi am demonstrat că ştim să ne descurcăm cu succes în jungla care a devenit mass-media, ci mai ales pentru ei. Fiindcă la dreptul lor de a-şi alege emisiunile şi realizatorii preferaţi atentează CNA. For care, aşa cum se apără vinovat, într-adevăr, nu cenzurează direct; deocamdată, fiindcă nu are încă instrumentul legal. Dar care a încercat (slavă Domnului, fără succes) să desfiinţeze, pe cale administrativă, o televiziune şi îneacă în amenzi nesimţite, întru sufocare financiară şi intimidare, posturile tv care nu se prosternează în faţa puterii portocalii.

N-avem valenţe de lideri politici, nici măcar intenţii de a ne îndrepta către acea lume. Dacă am fi vrut asta, ne plictiseam, amândoi, demult, prin Casa Poporului ascultând cuvântările căznit responsabile ale preşedintelui Băsescu şi numărând în paralel cu fenomenul mondial al matematicii Alma-Roberta voturile absenţilor. Dar, aşa nepricepuţi în ale aglomerărilor cum suntem noi, considerăm o realizare faptul că o mare de oameni (în nici un caz 500, aşa cum eficient a lansat în media propaganda pixelului albastru, care, în căutarea drogurilor din subsoluri, a descoperit autocare cu pensionari şi elevi) a demonstrat, în Piaţa Constituţiei, că nu suntem în integralitate un popor de oi, că nu se poate scrie cu toţi oamenii din ţara asta, în ţarcuri bine izolate, "Trăiască Băsescu". Şi, da, din punctul ăsta de vedere, ne-am atins scopul. Fiindcă am reuşit să mobilizăm, în mijlocul săptămânii, la orele prânzului, într-o perioadă mohorâtă din punct de vedere social, la o adunare populară curată, unde nu s-au avansat revendicări salariale şi nu s-au împărţit cupoane de mici şi bere, ci s-a strigat anti-cenzură şi pentru libertate, oameni frumoşi. Mulţi său puţini? Depinde de baza de raportare. Noi zicem că măcar atâţia câţi aducea cu autocarele Manţog, pe bani şi zile libere, de la complexurile energetice, la mitingurile electorale ale candidatului Băsescu.

Pentru prima oară după intrarea-n democraţie, lumea s-a strâns într-un loc public exclusiv pentru apărarea unor drepturi şi principii, nu mânată de vreo revendicare de natură economico-socială concretă. A fost civism, a fost decenţă, a fost curăţenie, s-a respectat legea, iar autorităţile s-au comportat aşa cum ar trebui să o facă de obicei: discret şi eficient. Cei care dau măcar două parale pe cuplul Badea-Ciutacu s-au manifestat exact aşa cum ne-am dorit: impecabil, ireproşabil. Motiv pentru care facem o reverenţă publică în faţa lor şi le mulţumim pentru că au făcut ca, măcar o zi, să ne simţim bine în ţara noastră.