George Coşbuc şi dulcile tulburări ale iubirii

Unul dintre cei mai importanţi cer­ce­tă­tori ai operei lui George Coş­buc, autor al unei Istorii a literaturii ro­mâ­ne în secolul al XX-lea, criticul li­te­rar Dumitru Micu vorbeşte despre tainele lumii unui poet alături de care el însuşi şi generaţii întregi au des­co­­perit şi au redescoperit idilicul, via­ţa la ţară, lumina, simplitatea, iubirea în forma ei limpede şi caldă, existenţa ca un joc... Autor al prefeţei volumului de versuri "Balade şi idile. Fire de tort", pe care Jurnalul Naţional vi-l ofe­ră miercuri, Dumitru Micu spune o altă poveste despre George Coşbuc...

Jurnalul Naţional: Vă amintiţi când l-aţi descoperit dumneavoastră pe George Coşbuc?
Dumitru Micu: Eu sunt de ori­gi­ne ardeleană, mă trag dintr-un sat din nord-vestul Transilvaniei, între Cri­şana şi Maramureş. N-a trebuit să-l descopăr pentru că exista, aşa cum există şi Goga, în existenţa spiri­tu­ală de toate zilele a populaţiei ro­mâ­neşti ardelene. În copilărie au­zeam cântându-se pe câmp, la mun­cile agricole, versuri de Goga şi de Coş­buc. De la Coşbuc erau versuri mai ales din poezia "Numai una" pu­se pe muzică. În şcoala primară mi-a­duc aminte că se cânta la oră, dar şi în recreaţii, aşa că George Coş­buc era prezent în existenţa popu­laţiei pur ţărăneşti şi n-a trebuit să-l descopăr pentru că trăiam în el. N-am avut parte de cântece de leagăn pentru că părinţii mei au venit în Re­gat şi pe mine m-a crescut bunica, dar l-am receptat pe Coşbuc aşa cum ori­ce copil ajunge la cunoaşterea lumii prin cântecul de leagăn al ma­mei. Bine­înţeles că după ce am intrat în şcoala primară l-am cunoscut mai în­deaproape şi în mai mare măsură din manuale sau atunci când pre­gă­team programa la serbări. Mai puţin l-am cunoscut în gimnaziu. La şcoala medie, sub ocupaţie maghiară, exista tendinţa  de a ne maghiariza şi a­tunci am fost mai departe de Coşbuc...

Dacă v-aş ruga să alegeţi din existenţa lui Coşbuc un moment, o întâmplare, aşa cum aţi alege o fo­to­grafie, care să vă fi impresionat în vreun fel...
În copilărie şi chiar în adoles­cen­ţă, am cunoscut puţine date bio­gra­fice... Îmi amintesc destul de precis însă că ceea ce m-a cucerit la el în vremea aceea era faptul că nu iubea matematica. Şi această descoperire m-a dezavantajat pentru că m-a încurajat să neglijez şi eu matematica. Cum am început să versific destul de devreme, cu mintea mea de copil am socotit că pentru a deveni poet nu prea ai nevoie de matematică. Motiv pentru care eu am rămas cu această lacună în educaţie. Iar ceva mai târ­ziu, când am început să-i descopăr biografia, m-a impresionat faptul că a avut curajul să treacă ilegal graniţa în Ardeal. De la Năsăud, a venit în România pe la Vama Cucului.

Cum era omul George Coşbuc?
Era genul sănătos, chibzuit, ducea o existenţă echilibrată, ferindu-se de accidente, de abateri de orice fel de la conduita comună. Nu era deloc genul care comite excese. Coşbuc era orien­tat către valorile ultratradiţionale ale neamului românesc.
Dar ca să-i schiţez un portret lui Coşbuc ar trebui să recurg la o confesiune. M-am născut şi am crescut în poezia lui Coşbuc, dar nu pot spune că în perioada adolescenţei şi în co­pi­lărie m-a impresionat în mod de­o­se­bit. Iar apoi, în timp, în ultimii ani de facultate, tocmai pentru ce spu­neam mai devreme, că era prea să­nă­tos, prea echilibrat, iarăşi, nu pot spu­ne că mă atrăgea în mod special. Cu toţii în adolescenţă, în tinereţe, căutăm neobişnuitul, spectaculosul, ne punem întrebări, avem îndoieli, punem sub semnul îndoielii totul. Şi mă deranja la Coşbuc că el vede totul lu­minos şi idilic. Asta cu atât mai mult cu cât, ca fiu de ţăran, am cunoscut de când eram copil duritatea muncilor agricole şi a modului de via­­ţă ţărănesc care nu implică, nu su­por­tă gingăşiile, sentimentele tandre. Munca pământului, mai ales în anumite zone ale Ardealului cum era a noastră, cu pă­mânt nefertil, pietros, era cumplită pâ­nă la abrutizare, dacă voiai să scoţi spi­cul de grâu. Deci faptul că, asemenea lui Alecsandri, Coş­buc a construit o dimensiune idilică a patriarha­li­tăţii rurale mi l-a făcut în perioada tinereţii de-a dreptul anti­pa­tic. De altfel, şi acum cred că marea poezie e cea care nu linişteşte con­şti­in­ţa, ci o răvăşeşte, o agită, o cu­tre­mu­ră.

Dar undeva, la începutul anilor ’60, parcurgând o biografie a lui An­dre Gide, am aflat că acest autor, care a fost una dintre cele mai zbuciumate conştiinţe ale secolului al XX-lea, era pasionat de Vergiliu. Atât de pasio­nat, încât nici măcar în timpul plimbărilor de seară nu renunţa la el. Mergea pe străzi cu o ediţie din "Bu­co­licele" în buzunar şi din când în când se oprea la felinare şi citea. Şi atunci am avut o revelaţie. Îmi vine în minte acum un vers al lui Blaga: "Aici se vindecă setea de mântuire". Deci la ţară. Încă nu depăşisem pe­ri­oa­­da de zbucium. Şi totuşi îmi spu­neam: "Iată cum poţi să-ţi regăseşti li­niş­tea şi eul originar, întorcându-te la viaţa simplă de la ţară". Şi atunci am zis: "Dom’le, păi dacă Gide îl adora pe Vergiliu, de ce l-aş dis­pre­ţui eu pe Coşbuc?" Şi am început să mă reconsider. Şi am început să înţeleg că genul acesta de poezie ne pune în legătură cu ceea ce este simplu, cu elementarul, cu arhaicul... După po­ves­tea cu Gide am început să-l apreciez pe Coşbuc cu adevărat. Şi des­co­păr şi acum în el o poezie liniştitoare, care face să învie în me­morie o lume care s-a cam sfârşit.
Cum e iubirea la Coşbuc?
E cu tulburări benigne şi fireşti. Nici pe departe cu dramatisme ca la Eminescu. Tulburările la Coşbuc nu sunt profunde. El receptează, înfă­ţi­şea­ză şi cântă iubirea din punctul de ve­dere al femeii. Tulburări încearcă mai ales eroinele, pentru că poezia lui este lirică, dar obiectivată. N-are expresie directă, confidenţă, ci e o reprezentare obiectivă. Coşbuc n-a fost un spirit profund, el nu avea trăiri zguduitoare. Coşbuc a fost un rapsod. Suflet din sufletul neamului meu..., deci un om din popor şi plă­mă­dit asemenea celor despre care scria, asemeni ţărănimii din rândul cărora s-a ridicat. Natura lui nu era una calitativ deosebită de cea a flăcăilor şi fetelor din satele pe care le-a cunoscut şi era înclinat prin natura lui să vadă ce-i frumos în viaţă.

Era o fire optimistă, dar sensibil şi la suferinţele altora, de aici şi poeme precum "Noi vrem pământ", "Decebal către popor" sau "Un cântec barbar". Iar optimiştii sunt extravertiţi. Coşbuc a fost prin execelenţă un ex­tra­vertit şi, fiind cu privirile întoarse în afară, în cazul erosului a fost sensi­bil la suferinţele, nefericirile fetelor. Ca să dezvăluie gingăşia sufletului a recurs la partea feminină. Fiind atent la ce era delicat în viaţă era în firea lu­cru­rilor să surprindă mai ales manifes­tări ale sufletului feminin şi să fie sensibil la tristeţile fetelor care suferă de­cepţii amoroase mergând până la deznădejdea din "Cântecul fusului" sau "Fata morarului". Când surprinde psihologia masculină în stări depresive are tendinţa să o ducă mai ales înspre zona umorului, pe când la cel feminin comunică şi zbuciumul, şi nefericirea.

Cine mai are nevoie acum de Coşbuc?
Mă întreb şi eu mereu...

Şi atunci ce le-aţi spune celor care nu citesc Coşbuc? Ce pierd?
Pierd în primul rând posibilitatea de a cunoaşte o lume care a existat, care-şi avea valorile ei, mai ales de na­­tură spirituală, deci se privează de cu­noaşterea unei componente totuşi de­finitorii a sufletului naţional, a psihologiei neamului românesc, se pri­vea­ză de şansa de a găsi pentru o clipă un liman de linişte, de calm. Pen­tru a recepta mai adecvat valorile mo­der­niste şi ultramoderniste e oportun să le cunoască şi pe cele tra­di­ţi­o­na­le, pentru ca, prin comparaţie, prin paralelă, prin contrast să le per­cea­pă mai adecvat şi pe unele, şi pe al­te­le. Pentru ca cineva să fie un om complet e re­comandabil să experimenteze totul sau cât mai mult, aşa că lectura lui Coşbuc e echivalentă în ordinea spiri­tu­ală cu o incursiune binemeritată în parcul Herăstrău sau pe Şoseaua Kiseleff...