De ce nu s-a călugărit Eminescu

Între misterele care învăluie existența lui Eminescu, se află și acesta, despre care însă nu se face prea adesea citire: Poetul a fost tentat de câteva ori, în scurta și intensa lui viață, să se călugărească. Existau semne, premise, contexte care ar fi făcut posibil un atare destin. Și, totuși, asta nu s-a întâmplat. De ce nu s-a călugărit Eminescu?

Acelora care nu cunosc, din biografia poetului, decât circumstanţele internării sale în bolniţa Mănăstirii Neamţ ori vizitele făcute Veronicăi Micle, la Văratec, pe când aceasta se afla în gazdă la o rudă a sa, monahia Eufrosina Popescu – cu alte cuvinte acele episoade care, azi, ar face subiectul revistelor de cancan –, acelora, deci, le va părea că gândul de călugărire al lui Eminescu a fost doar un impuls romantic. Trebuie să te duci mai departe în timp ca să înţelegi că la el chemarea duhovnicească nu era un puseu de moment, ci avea suportul educaţiei primite în anii foarte tineri.

Să ne întoarcem, deci, în prima jumătate a veacului al XIX-lea, când cinci dintre copiii lui Iorgu Juraşcu (bunicul său din partea mamei) aleg să se călugărească. Cinci din nouă copii! Şi puţin lipsise ca însăşi mama poetului, Raluca Juraşcu, să nu aleagă acelaşi drum... căci e ştiut că în comunităţile profund religioase, din acel secol, se întâmpla adeseori ca familii întregi să aleagă viaţa monahală. Vezi cazul familiei lui Alexandru Vlahuţă, căruia i s-au călugărit, în mănăstirile nemţene, atât fraţii şi surorile, cât şi... părinţii.

Dintre copiii lui Iorgu Juraşcu, trei fiice s-au călugărit la Agafton, purtând, ca monahii, numele de Fevronia, Sofia şi Olimpiada. Mai mult decât atât, Olimpiada a fost şi stareţă a aşezământului monastic. Paradoxal, dar primele zăboviri pe malul “lacului codrilor albastru”, în codrii Agaftonului, aparţin acelui timp şi nu anilor juneţii amoroase................................

Citește mai mult AICI