Am fost la... Capătul Lumii

Latitudine 38 de grade şi 47 de minute Nord, longitudine 9 grade şi 30 de minute Vest. Nimic spectaculos la prima vedere. Doar Cabo da Roca, districtul Sintra, Portugalia. Nu este cu siguranţă locul în care să îţi petreci luna de miere şi nici să îţi serbezi majoratul, dar simţi că trebuie să ajungi acolo cel puţin o dată în viaţă. Este locul în care soarele îşi ia adio în fiecare seară de la Bătrânul Continent pentru a-l îmbrăţişa mai intens, mai fierbinte, în fiecare dimineaţă, a doua zi.

Dacă excluzi din start intrarea într-unul dintre multele minirestaurante care te întâmpină cu berea Sagres şi cafeaua mirosind ademenitor, odată ajuns în Gara Sintra ai două posibilităţi: să mergi în munţi, la cele două obiective bifate pe hartă, Palatul Pena şi Castelul Maur sau la Cabo da Roca, altfel spus să te aventurezi la Capătul Pământului. Raţiunea îţi spune să mergi prima dată la castele, biletul de autobuz în circuit e mai ieftin, îţi drămuieşti mai bine timpul şi vezi "două-n unul", după tipicul turismului "Fast food" japonez.

Dar inima îţi spune să mergi la Ocean, acolo unde, vorba poetului portughez Luis de Camoes, Cabo este "locul unde se sfârşeste pământul şi unde începe marea", şi, în fond, poate primul motiv pentru care te afli pe tărâm lusitan. Aşa că aştepţi câteva minute (dacă ai noroc) sau aproape o oră dacă autobuzul tocmai a plecat, încercând să-ţi umpli timpul cu vizitarea Muzeului jucăriilor sau a centrului oraşului încremenit parcă în atmosfera şi pacea timpului medieval. Altă posibilitate este aceea de a lua autobuzul descoperit.

E un pic mai scump, dar te familiarizează, în cele 40 de minute de serpentine tăiate în munte, cu tăria vântului care te va întâmpina la destinaţie.

La coborârea din autobuz locul ţi se pare banal, ba chiar auster. Câteva clădiri strânse în jurul farului. Dar cu cât înaintezi spre ocean, peisajul devine din ce în ce mai straniu. Pământul este roşiatic ca în Deşertul Nevada, iarba în smocuri ca în tundra siberiană, iar cerul, la amurg, roşcat-violet ca în Twin Peaks! Iar dacă prinzi o zi noroasă, are chiar ceva din filmele lui Hitchcock. Înălţimea la care te afli chiar deasupra valurilor şi care parcă te cheamă.

Vântul care îţi şuieră năpraznic pe lângă urechi indiferent de anotimp şi practic te împinge spre mal, lumina difuză în tonuri irepetabile la asfinţit şi crucea dominând de una singură orizontul predispun la gesturi extreme. Cu toate acestea, studiile arată că rata de sinucideri înregistrată aici este practic egală cu zero, meditaţia la ce ai făcut şi mai ales la ce vei face fiind singurul gând ce-ţi vine în minte la... capătul lumii. Revenind la cele lumeşti, portughezii au ales să păstreze specificul locului, aproape că aştepţi ca farul să ghideze vapoarele la mal, aşa cum o face din 1772.

De aceea, singurele facilităţi turistice apărute sunt magazinul de suveniruri (unde magneţii de frigider şi artizanatul fac legea), un mic restaurant tocmai bun pentru un expresso fierbinte şi o recepţie unde găseşti obiectul care, în afară de pozele din toate unghiurile posibile şi imposibile, precum şi zecile de minute de înregistrări video, vor atesta, fără nici un dubiu, că ai fost la capătul lumii. Este vorba de cartonul frumos colorat care, în schimbul a 5 sau 10 euro, "certifico que" numitul... Stan Păpuşă a fost la Cabo da Roca.

Dovadă întărită cu sigiliul "cămara" (primăria) oraşului Sintra. Totul scris cu cerneală neagră şi cu o pană de gâscă în cel mai original stil medieval. Cabo da Roca nu este Luvru. Nu este nici Ermitaj, Prado sau Pergamon. Dar odată ajuns acolo te găseşti, dintr-o dată, în faţa celei mai grandioase opere de artă din lume: Natura. Creată de cel mai mare făuritor de frumos din Univers: Dumnezeu...