Privim cu admira-ţie, uneori chiar cu invidie persoanele care se bucură de succes, considerându-le puternice, pline de încredere, competente şi eficiente. Unele poate chiar sunt aşa, iar altele nu, dincolo de masca puterii pot exista nemulţumiri, sentimente de inadecvare, anxietate, deprimare sau îndoială şi nesiguranţă.
Nevoia de putere asupra celorlalţi, indiferent de tipul de putere (politică, peste un partid sau o naţiune, peste o companie, grup, gaşcă de cartier, persoană sau copil), fie că este exersată pentru a exploata sau pentru a proteja, îşi are originea în inconştient şi este întotdeauna legată de carenţele de afecţiune, atenţie şi apreciere din copilărie.
În relaţiile interpersonale, iluzia de a avea putere asupra trăirilor celuilalt este fascinantă. În relaţia părinte-copil, raportul inegal de putere se manifestă foarte uşor, deoarece copilul are nevoie de îngrijire, nevoile sale fizice şi afective trebuind satisfăcute. Nevoile specifice copilului sunt: nevoia de a se simţi ocrotit, în siguranţă, atât fizic, cât şi emoţional, nevoia de a fi atins, mângâiat, nevoia de a fi tratat cu consideraţie şi interes, de a nu fi neglijat sau agresat, nevoia de a fi acceptat şi respectat pentru propria valoare, nevoia de a fi iubit şi de a iubi şi admira persoanele importante, semnificative din viaţa sa (părinţi, bunici, persoana care-l îngrijeşte etc.), nevoia de a se exprima fizic, emoţional şi intelectual şi de a primi feedback la aceste manifestări, nevoia de a explora mediul, nevoia de reguli şi limite clare, coerente şi de standarde relaţionale pe care să le înţeleagă.
Satisfacerea parţială sau nesatisfacerea sistematică a acestor nevoi generează consecinţe profunde şi pe termen lung. Avem răgazul să ne întrebăm ce se întâmplă în sufletul unui astfel de copil, ai cărui părinţi îşi manifestă intoleranţa, agresivitatea, eşecul, frustrarea, invidia, lăcomia, lenea, nepăsarea, orgoliul, dispreţul, vinovăţia etc.? Care sunt urmările?
A fi părinte este o mare responsabilitate, unică, copiii fiind maleabili şi receptivi, toate tensiunile, acţiunile corecte sau prost gestionate ale părinţilor se reflectă imediat asupra lor, uneori marcându-i decisiv. Nu este deloc uşor de găsit o combinaţie armonioasă a iubirii cu inteligenţa. Capacitatea de a acţiona e îngreunată şi de contextul socio-material în care se desfăşoară relaţia.
Puţini adulţi acordă copilăriei interesul şi importanţa pe care aceasta o necesită. Suntem adesea preocupaţi mai ales de bunele maniere ale copilului, de rezultatele şcolare şi mai puţin de momentele trăite împreună, de semnificaţia acestora în dezvoltarea şi evoluţia ulterioară. Însă fiecare moment este unic în procesul de creştere al copilului, în dezvoltarea sa fizică şi mai ales psihică, orice greşeală putând bloca acest proces şi, ca urmare, şansele de a deveni un adult încrezător în sine şi responsabil scad vertiginos.
Părinţii îşi exercită rolurile cât pot de bine sau se desresponsabilizează fie reiau comportamentul învăţat de la părinţii lor ori contrariul lui.
Un studiu efectuat recent, în care se cerea eşantionului de părinţi să răspundă la întrebarea "Cum resimţiţi experienţa de a fi părinte?", rezultatele au arătat că 41% dintre părinţi consideră că este o experienţă negativă şi frustrantă, 37% o consideră o experienţă moderat satisfăcătoare şi numai 22% o consideră o experienţă care îi împlineşte şi recompensează.
(Va urma)