x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Avionul cu cai

0
Autor: Adrian Păunescu 01 Iul 2007 - 00:00

De scaunul lui Jacotă se apropie un tănăr, nu mai bătrăn de 30 de ani, care ii spuse acestuia legănăndu-se:

Tovarăşe ministru, sunt locotenentul Gogea. Insoţesc in mod permanent cursa aceasta. Am sarcină de serviciu. Situaţia-i incurcată. Uitaţi-vă, suntem deja aplecaţi intr-o parte. Dacă aveţi ceva documente, fiţi de acord să le...

De scaunul lui Jacotă se apropie un tănăr, nu mai bătrăn de 30 de ani, care ii spuse acestuia legănăndu-se:

Tovarăşe ministru, sunt locotenentul Gogea. Insoţesc in mod permanent cursa aceasta. Am sarcină de serviciu. Situaţia-i incurcată. Uitaţi-vă, suntem deja aplecaţi intr-o parte. Dacă aveţi ceva documente, fiţi de acord să le...

N-am nici un document.

Ce vrea ăla?, zise Miţaru. Ce-i interesează pe ei, ce se bagă ei? Peste tot işi bagă nasul Securitatea. Mai dă-i in măsa. Noi eram altfel. Ce dracu’, domnule, nici să mori...

Nu, nu, e bine ce a făcut, omul a ştiut ce face şi cred că bine a făcut. Chiar impresionant. Avionul trăgea tot mai greu. Nu se mai auzea decăt o moară imensă de bubuituri şi de uruituri. Trăsnetele parcă veneau să repare sau să adăncească aripa, deja lovită de un trăsnet, a avionului.

Şi nimeni nu vedea faţa celor care conduceau avionul. Acest fel de delegaţie in alb pe care o dau oamenii mereu unora dintre ei pentru a-i conduce in imprejurări grele face parte din marea democraţie a condiţiei umane. Fără acest tip de delegaţie in alb, orice progres ar fi imposibil. Dacă pasagerii unui avion ar vrea să-i cerceteze biografia pilotului in a cărui mănă urmează să-şi lase pentru căteva ore viaţa, mai degrabă s-ar ajunge la destinaţie cu căruţa decăt cu avionul, atăt de mult ar dura cercetările.

Măcar să fie pilot bun, zise Jacotă.

Nu mai contează ce fel de pilot e, răspunse Miţaru. Nu se poate ieşi din asta.

Uite-i cum au innebunit cu toţii.

Toţi, intr-adevăr, strigau, vociferau, se lamentau:

Murim, murim!

Murim intr-adevăr, zise şi Jacotă.

Cum o să murim?, urlă Miţaru. Avem o treabă.

Cel mai repede mor oamenii care au treabă, nu-ţi face probleme. Hai să fim prieteni. Hei, tu, stewardeso, frumoaso, mai adu căte o votcă! Hai să ne imbătăm. Hai să facem un chef in cinstea morţii noastre.

Taci, omule, lasă-mă dracu’-n pace, nu mă-nnebuni! Nu cobi!

Ce să cobesc, domnule, n-auzi că murim? Nu ne primeşte nici un aeroport şi nici nu putem intra pe nici un aeroport cu aripa intr-o dungă. Fii om serios şi uită-te!

Ce să mă uit, domnule, ce, eşti tămpit? Cum o să accept moartea? Refuz moartea!

Poţi s-o refuzi, dar ea tot vine.

Uită-te bine in ochii ei cănd vine şi spune-i cum te cheamă.

Nu mă cheamă in nici un fel!, scrăşni celălalt. Nu mă cheamă in nici un fel! Ii fut dumnezeii ei de viaţă şi de moarte.

Hai, domnişoară, mai dă nişte votcă şi ţi-o plătim pe lumea ailaltă, că poate nimerim in acelaşi iad.

Vălătuci mari de ceaţă osteniseră de tot privirile. Păreau că se află cu toţii intr-o perdea de plumb topit, din care nu-i va mai putea scoate nici un efort. Şi totuşi avionul zbura.

Hai să-ţi termin ce vreau să-ţi spun, zise Miţaru.

Ce-aveai să-mi spui?

Ascultă pănă la capăt.

Lasă-mă cu caii dumitale.

Nu te las, nu pot să rămăn dator. Cănd ne-am apucat de-o treabă, ne-am apucat de-o treabă, trebuie să terminăm povestea.

O ştiu, domnule.

N-o ştii, domnule.

O ştiu, domnule. Ce vrei să spui, că mai sus de Hobotinca, la 15-20 de kilometri in sus, in munte oamenii s-au opus?

Da, asta vreau să spun.

Şi ce mai vrei să spui?

Eu vreau să spun cum s-au opus, că s-ar putea face un film.

Lasă-mă, domnule, cu filmul dumitale.

Hai să-ţi spun.

Ştiu, domnule.

N-ai cum să ştii.

Ştiu, domnule, ştiu. Vrei să-mi spui că in satul dumitale, caii blănzi, caii cu ochi trişti n-au fost omorăţi.

Blănzi-blănzi, dar să ştii că nu blegi. Cai foarte buni.

Ştiu.

Ştii tot, domnule, dumneata! Ştii tot!, urlă Jacotă, scos din fire, la colegul său, in care nu mai regăsea solidaritatea minorităţilor ce se regrupează in faţa majorităţilor nesăţioase, ci un indărjit adversar.

Ce vrei?

Nu vreau nimic.

Ştiu tot, zise Miţaru. Şi uite, ca să-ţi fac dovada că ştiu, iţi voi spune că la Văleni, in satul dumitale - eşti din Văleni, nu?

Da, de unde ştii? (continuarea in numărul viitor)

(din volumul "Măştile insăngerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundaţia Iubirea, Fundaţia Constantin, Editura Păunescu - 2001)

Citeşte mai multe despre:   arhiva jurnalul,   ştiu,   domnule

Serviciul de email marketing furnizat de