Buletin de Bucureşti

Dragă Tată, Iată, îţi trimit prima mea scrisoare de aici, din Oraşul de Plumb. Ştiu, până nu demult eram convinsă că oraşul nostru este Oraşul de Plumb; am trecut de atâtea ori, în după-amiezile ploioase, prin dreptul statuii triste a poetului, având versurile lui în minte şi simţind pe umerii mei toată greutatea oraşului gri, toată greutatea întrebărilor mele fără de răspuns, toată greutatea universului parcă apăsându-mă în pământ şi agăţând de aripile mele bolovani.

Când am plecat, oraşul nostru nu mai era aşa; statuia poetului privea în jos, stânjenită de toată larma şi bucuria inexplicabilă din jurul ei, iar oraşul era vesel, colorat, însorit, indiferent chiar. Ca şi cum n-ar fi vrut să ştiu că îi pasă că plec. "Vezi?", parcă îmi spunea, "cât ai dormit, s-a schimbat câte ceva: blocurile sunt acum colorate, eu sunt curat, spaţiile mele verzi sunt pline de flori tot timpul şi de copaci care înfloresc pe rând într-o paletă fermecătoare de nuanţe şi miresme, am mai multe cafenele, mai multe magazine şi mai multe sedii de firme; mai multe maşini străine, mai multe SRL-uri sau PFA-uri, mai mulţi oameni mulţumiţi, ocupaţi, activi. Tu nu mai ai ce face aici; aici nu-ţi găseşti locul; aici, neliniştea şi apăsarea ta deranjează; incertitudinile şi căutările tale sunt deşarte aici, unde lucrurile sunt clar aşezate pe făgaşul lor firesc. Du-te. Du-te în lume să te găseşti".

Am plecat cu suflul oprit, nemaiştiind unde am rămas, până unde să mă duc şi până unde să mă întorc. Apoi, după mult umblet şi rătăciri, am ajuns aici. Am păşit în oraş oscilând şi o forţă ciudată mă atrăgea înspre el, ca înspre o pădure vrăjită, care te fascinează de la distanţă pentru că ghiceşti în întunericul ei lucruri nemaiîntâlnite, dar de care ţi-e frică tocmai pentru că habar n-ai ce e în ea şi nici dacă ai să-i supravieţuieşti. Am păşit în oraş încet şi aşa, de la distanţă, contururile lui, culorile lui, tristeţea lui îmi aduceau aminte de Oraşul meu de Plumb. Încet, încet se trezea în mine uriaşul, vibrând în acelaşi ritm cu oraşul în care încet, încet am început să mă plimb.

Dragă Tată, e mai mult de un an şi jumătate de când nu ţi-am scris. E mai mult de un an şi jumătate de când bântui prin acest oraş, suspendată între cer şi pământ, întorcându-mă în fiecare seară într-un loc străin, un loc care încă nu mi-a devenit "acasă", dar ştiind că nici acolo nu mă mai pot întoarce, pentru că acolo nu mai e "acasă" de mult pentru mine, ci e "doar" un univers în care vă găsesc pe voi, un univers pe care-l ating de fiecare dată doar călătorind înapoi în timp şi oprind în loc mersul fiinţei mele, un univers de care am nevoie, căci doar în el mă simt pe deplin protejată de orice şi nimic din viaţa mea reală nu mă poate atinge acolo, în el, cea mai puternică şi frumoasă femeie din univers este mama mea, deci imaginează-ţi cum mă simt eu...

Dragă Tată, am 28 de ani şi în sfârşit mi-am găsit un nou "acasă" aici, în Oraşul acesta de Plumb. Nu e aşa de gri cum mi se părea la început şi oamenii nu sunt atât de trişti... Îţi voi scrie mai multe despre el... dar nu acum. Acum mă grăbesc să ies din casă din vreme ca să evit aglomeraţia şi să merg la Primăria Capitalei. Mă bate gândul să-mi fac... buletin de Bucureşti.