Ça va, ça va? Eu sînt Sava!

Ça va, eu sunt Sava! "ça va", adică asta e situaţia! Vă place sau nu, sînteţi sau nu de acord, eu sînt Sava. Nici chiar stăpînilor mei nu le-am cerut aprobarea să exist în viaţa şi în casa lor.

Pur şi simplu, i-am pus în faţa faptului împlinit. Îmi amintesc, fără greş, cum s-a întîmplat: era o dimineaţă geroasă de 5 decembrie 2001. Cînd am crescut mai mare şi am început să pricep lumea şi oamenii, stăpînul mi-a povestit că afară era un frig de să nu dai nici cîinele afară din barul de la Athénée Palace.

UN BIPED. În dimineaţa aia, eu nu eram în bar la Athénée Palace, eram în holul unui bloc din apropiere de Piaţa Victoriei, pe un calorifer, unde mă aşezase o mînă milostivă. De calorifer s-a apropiat un biped care m-a mîngîiat. Asta chiar că mi-a plăcut. "Uite – mi-am zis –, nu toţi bipezii te iau la scărmănat." Pe urmă m-a luat în braţe şi ne-am urcat într-o cutie mare, despre care am aflat că i se spune "lift". La etajul X, bipedul a sunat la o uşă. Ne-a deschis o bipedă căreia, bag seama, nu prea i-am fost pe plac. Ce să-i faci? Nu există dragoste la prima vedere. Am intrat în casă şi am fost aşezat pe ceva moale, ceva despre care, mai tîrziu, am aflat că se numeşte pernă. După ce bipedul a plecat, am rămas cu bipeda. Bag seamă că, deşi nu îi prea plăceam, nu îi dădea mîna să mi-o arate de la obraz. Drept care a început să se pisicească, adică să mă mîngîie. Era falsă sau nu, asta nu mă interesa, important era că aveam, în fine, un culcuş cald. Săptămînile de vagabondaj prin cartier, nu prea multe, dar foarte dense în evenimente, m-au învăţat să fiu prudent cu mîngîierile. Niciodată nu ştii la ce să te aştepţi de la bipede. Nu degeaba lor li se aplică cel mai bine zicala: "Mîţa blîndă zgîrie rău!". Cu timpul am mai aflat că povestea cu vorba mieroasă în faţă şi şutul zdravăn pe la spate se poartă nu doar în relaţia bilaterală om-pisică, dar, mai ales, în relaţia om-om. Vorba aia, cît trăieşte, pisicul învaţă!

UN NUME! Spre seară, cei doi s-au apucat să îmi caute un nume. Bipeda a spus că a doua zi va fi Sfîntul Nicolae, dar bipedul nu a "accesat" la idee. Tot bipeda a mai zis că "azi ar fi ziua unui sfînt, Sava", drept care bipedul a decis: "Îi spunem Sava!". Şi Sava mi-a rămas numele. Sincer să fiu, numele mi-a plăcut, nu de alta, dar sună a "ça va", pe franţuzeşte "asta e!" şi îmi aduce aminte de o melodie pe care, într-o existenţă anterioară, o fredonam în draci: "ça va, ça va, ça va, je t’aime!". Era o melodie pe care o cînta o şanteuză blondă, cam pisicoasă de felul ei, France Gall.

O dată ce am realizat cum e cu potriveala franţuzească a numelui, am decis că din asta se poate scoate un renume. Adică un ce profit, fiindcă tot trăim într-o economie de piaţă. M-am decis, deci, să îmi impun punctul de vedere cu orice preţ. Prin miorlăituri melodioase sau prin lăbuţele din faţă puse, fără drept de apel, pe ce-i al meu. Sau vreau eu să fie al meu! Cum zicea şi un biped mai filosof decît mine: "Scopul scuză mijloacele!".

Şi, uite aşa, au trecut anii, acum am 6 ani şi jumătate (mulţumesc de urări, mulţi înainte şi dumneavoastră!), iar pe cei doi bipezi îi numesc, din tot sufletul, "mami" şi "tati". De regulă, ne înţelegem din priviri, adică e de-ajuns să mă uit la ei, aşa cum fac şi în fotografia de mai sus, că se conformează. Aşa că, neam pisicesc, luaţi aminte la ce vă miaun eu aici: "Pe stăpîn, cum îl creşti, aşa îl ai!".

Pe bune: tînăr sînt, vedetă am devenit, aşa că... Miau, miau, miau!