Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În România trăiesc 80.000 de persoane cu deficienţe vizuale, cărora statul le asigură doar indemnizaţia legală, fără cursuri de formare profesională, locuri de muncă sau finanţarea construirii Centrului Social de Reabilitare a Nevăzătorilor, nici măcar a unui centru de dresaj a câinilor pentru nevăzători.
Pentru copiii cu deficienţe de vedere, lucrurile stau mai prost, existând câteva şcoli gimnaziale, printre care şi cea din Str. Austrului 33, din Bucureşti. Din nefericire, majoritatea acestora nu îşi continuă studiile după clasa a VIII-a.
În iunie, proiectul "Arta uneşte sufletele fără discriminare" încerca să atragă atenţia asupra nevoilor copiilor nevăzători. Câte 12 puşti, între 11 şi 14 ani, cu diferite grade de deficienţe, de la şcoala pentru deficienţi de vedere din Bucureşti, au vizitat Muzeul Naţional de Artă al României şi au participat la ateliere de creaţie. Întrebaţi despre această idee, copiii normali au răspuns: "Copii care nu văd la muzeu? Păi dacă nu văd, ce rost are?". Dacă am reuşi să trecem dincolo de barierele sociale şi de prejudecăţile cu care se confruntă în România persoanele cu astfel de deficienţe, am putea avea surprize. "Când oamenii îi acceptă, când simt că există comunicare, cuceresc prin seninătatea lor sufletească", afirmă Rodica Colgiu, profesoară la Şcoala pentru deficienţe de vedere, care se implică activ în integrarea elevilor dânsei într-o societate care îi marginalizează.
Încă de la poarta muzeului, puştii sunt aşteptaţi cu amabilitate de angajaţii de aici. În Galeria de Artă Românească sunt puţin stingheri, apoi au început să atingă sculpturile, ce aparţin unor artişti ca Ion Georgescu, Miliţa Petraşcu, Oscar Han. Simplitatea şi firescul purtării lor te cucereau pe loc, după ce atingeau piatra sau bronzul exclamau "piatra e mai rece ca bronzul", apoi trasau cu buricul degetelor conturul siluetelor sau marginile statuilor, iar doamna Colgiu îi îndemna: "vezi ce urmează, nu te grăbi", în timp ce le apropria mâinile de suprafeţele netede şi semilucioase. Se vedea cât erau de curioşi, cât le plăcea să îmbrăţişeze sculpturile şi să le ghicească siluetele, iar când nu înţelegeau ce văd, cu mâinile întrebau: "Ce-i asta, doamnă?". De ce această statuie nu are picioare?" Întrucât tema prezentărilor a fost corpul uman şi animal, copiii şi-au exersat apoi abilităţile lucrând în lut în cadrul atelierelor de creaţie.
Muzeul Naţional de Artă a demarat, pentru prima dată în 2007, un astfel de proiect. Din nefericire, totul depinde de bunăvoinţa unor sponsori, fiind doar ocazional, şi nu lunar sau măcar semestrial. Anul acesta, KFC România a sponsorizat proiectul, fiind un gest mai mult simbolic, punându-le la dispoziţie un mijloc de transport, apoi, la finalul fiecărei vizite, copiii au luat masa la restaurantele KFC. Carmen Lupuleţ, director de marketing, afirma: "Chiar dacă au probleme de vedere, aceşti copii nu sunt mai puţin talentaţi, inteligenţi, sensibili decât ceilalţi. Am vrut să îi aducem în atenţia celorlalţi şi să arătăm că facem o mare greşeală atunci când îi ignoram, îi marginalizăm, îi scoatem din viaţa noastră cotidiană. Cuvintele mele îmi permit să fie şi un sfat pentru văzătorii din jurul meu care NU VĂD frumuseţea în deplinătatea ei".
Orice ne poate atinge sensibilitatea, un câine care latră necăjit, cotul unui trecător, un cerşetor bătrân, dar în faţa unui copil nevăzător care învaţă să vadă o operă de artă cu mâinile sale rămâi fără cuvinte. M-am simţit mai bogată, nu cu splendoarea colecţiei de artă a MNAR, ci cu întâlnirea acestor copii. Haideţi să schimbăm ceva! Implicarea Reţelei Naţionale a Muzeelor din România nu este suficientă, trebuie să se implice activ sponsori şi voluntari, mulţi voluntari, ca sculptorul Daniel Divricean, care le-a predat tehnici sculpturale, materie care nu există în curricula şcolară. Şi ar mai fi nevoie de multe: calculatoare adaptate la voce, lecţii de muzică, câini special dresaţi, care de asemenea nu sunt în curricula şcolară şi ar trebui plătite de copii, dar înainte de toate este nevoie de sprijinul nostru, al tuturor.
