Infractori români “şcoliţi” în Vest

Democraţia şchioapă care îşi face de cap în zilele noastre aduce tot mai des pe buzele şi în mintea românilor regretul după vremurile comuniste, când “nu erau atâtea crime şi atâta hoţie”. În realitate, această nostalgie nu are nici o legătură cu realitatea unei istorii nu prea îndepărtate. Şi asta pentru că şi pe vremea lui Ceauşescu au existat violatori, tâlhari şi ucigaşi, prostituate, hoţi şi delapidatori. Iar cei care-l regretă pe “nea Nicu” par să fi uitat teroarea pe care am trăit-o cu toţii după promulgarea celebrului Decret nr.11 din 26 ianuarie 1988, în urma căruia câteva mii de infractori periculoşi au ieşit din penitenciare cu mult înainte de a-şi fi ispăşit pedepsele la care erau condamnaţi.

Apoi, încă din primele luni ale anului 1990, “decretiştilor” li s-au adăugat alte câteva sute de puşcăriaşi care au avut tupeul şi abilitatea de a convinge justiţia că sunt victimele fostului regim care, chipurile, i-ar fi arestat pe motive politice. Toţi aceştia, plus mulţi “găinari” mărunţi, care nu apucaseră încă să intre în atenţia legii, s-au pus rapid în “mişcare”. Şi, pe fondul haosului legislativ existent atunci, haos care a persistat şi în anii care au urmat, şi-au reluat activitatea infracţională. Iar în scurt timp, foarte mulţi dintre ei au avut ocazia să-şi ducă hoţiile mult dincolo de graniţele ţării.

După decenii de izolare, paşapoartele primite brusc şi de-a valma le-au adus românilor, la începutul anului 1990, dreptul la mult visata “liberă circulaţie”. Din păcate, primii care au fructificat această oportunitate au fost chiar infractorii care au invadat mai întâi Europa şi, mai apoi, alte meleaguri, din ce în ce mai îndepărtate. Plecaţi prin lume, “ai noştri”, care duceau cu ei ingeniozitatea specific dâmboviţeană, au intrat în contact cu “ai lor”. Şi, de parcă ar fi plecat la studii în centre universitare celebre, românii s-au “şcolit”, pe îndelete, în străinătate. Apoi, odată întorşi acasă, au adus cu ei o serie de “scule” şi metode tehnice, ba chiar şi tipuri de infracţiuni neîntâlnite până atunci pe meleagurile noastre.

Începând cu anul 1990, pe meleagurile noastre şi-au făcut apariţia o serie de infracţiuni noi, aproape inexistente până atunci. Într-o primă fază, cerşetorii autohtoni s-au mutat în străinătate. Iar când s-a văzut că acolo se pot câştiga bani frumoşi, a apărut traficul de persoane, inclusiv de copii, trimişi să cerşească, dar şi să se prostitueze în Occident. Alte “premiere” postdecembriste au fost traficul de droguri şi comerţul cu maşini de lux furate. Reţelele complexe de contrabandă cu ţigări sau alcool aveau să apară ceva mai târziu, dar primii lor germeni au fost “micul trafic” bazat pe produse cărate cu geanta sau în portbagajul automobilelor. 

Alături de noile tipuri de infracţiuni, hoţii noştri plecaţi la “studii” în străinătate au adus de acolo o serie întreagă de “unelte” specifice, menite să le uşureze “munca”. Deşi numele ei cu rezonanţă autohtonă ne-ar putea face să credem că este o invenţie a hoţilor mioritici, “pontoarca” este unul dintre primele “rafinamente” tehnice “importate” acum două decenii. Cu toţii am văzut prin filmele poliţiste vreun personaj deosebit de priceput, care deschide broasca unei uşi introducând cu atenţie în ea un mic instrument pe care niciodată nu apucăm să-l vedem în detaliu. Cu toate că pe micul ecran nu este numită aşa, respectiva “sculă” este chiar o “pontoarcă”. Pe care, într-una dintre cărţile sale, comisarul Tandin o descrie astfel: “Era la mare preţ printre «şpringarii» (spărgătorii de locuinţe) de elită”.

Concret, este vorba de o lamă fină, oţelită, de forma unui piepten cu dinţii foarte scurţi. “Pontoarca” se introduce în butucul yalei, care se deschide uşor după ce “căţeii” acesteia sunt împinşi unul câte unul, lăsând astfel hoţului calea liberă spre locuinţa pe care vrea să o  jefuiască. Adusă din Franţa, aceasta este o unealtă silenţioasă care nu lasă în urmă semnele specifice unei intervenţii grosolane. Mai puţin discret, dar la fel de eficient, este “ruptorul”, pe care hoţii noştri l-au “importat” din Germania. Dispozitiv pe care Tandin îl descrie pe scurt: “Este un sistem de prindere, ca într-o menghină, a butucului yalei, pe partea sa vizibilă, pe care o răsuceşte până se rupe în două, de la mijloc”.

Tot asupra butucului acţionează “gheara extractoare”, care funcţionează exact ca o presă pentru scos rulmenţi. Tot din Germania provine şi “buldozerul”. Este un instrument foarte scump şi sofisticat pe care nu şi-l permite orice “şpringar” de rând. Este un dispozitiv compus dintr-un sistem complicat de pârghii, prin acţionarea cărora uşa este smulsă cu totul din perete. Este folosit doar în spargeri “la pont”, date în vile izolate, unde “prada” este îndeajuns de consistentă încât să merite “deranjul”. Pentru cazurile în care “marfa” avută în vedere era ascunsă într-un seif mai simplu, confecţionat din tablă, se folosea “gura de lup”, o unealtă foarte asemănătoare cu un deschizător de conserve.

Tot din străinătate, aduse prin “schimb de experienţă”, provin arzătoarele oxiacetilenice portabile, un soi de aparate de sudură cu flacără miniaturală, folosite la deschiderea seifurilor mai sofisticate, cu pereţi şi sisteme blindate de închidere. Cea mai periculoasă “recuzită” infracţională care şi-a făcut o apariţie din ce în ce mai spectaculoasă au fost însă armele de foc, de la pistoalele cu gaze până la arme letale cu glonţ. Tot atunci tâlharii mai mărunţi au început să folosească tot soiul de sprayuri paralizante menite să imobilizeze victimele mai uşor. Iar de aici până la traficul cu arme nu a mai fost decât un pas, parcurs în anii care au urmat.

Acum, la două decenii de la acele începuturi, încă ne mai legănăm cu iluzia că “la noi e totuşi bine, nu au ajuns mafioţii să se împuşte pe stradă, ziua în amiaza mare”. Din păcate adevărul este, iarăşi, departe de această viziune idealistă. În ultimele două decenii s-a structurat şi la noi o mafia a “gulerelor albe”, care a pus mâna pe o bună parte a avuţiei naţionale. Iar multe oraşe mari se află deja sub stăpânirea unor “clanuri infracţionale” din care fac parte atât pretinşi oameni ai legii, cât şi reprezentanţi de marcă ai vieţii politice.

Hoţi şi criminali în vremea comunismului

Cunoscut publicului mai ales în calitatea sa de autor al unor cărţi poliţiste de mare succes, bazate însă pe o vastă experienţă de anchetator criminalist, comisarul Traian Tandin ne-a descris, pe larg, evoluţia stării infracţionale de acum două decenii, pusă faţă în faţă cu cea din ultimii ani ai perioadei comuniste. “În timpul comunismului nu a existat ceea ce acum numim crimă organizată. Dar asta nu înseamnă că nu au existat infractori. ĺştia există de când lumea şi vor exista şi de acum înainte. Şi pe atunci existau tâlhării, unele comise cu o violenţă extremă, existau spărgători de locuinţe, dar şi hoţi de buzunare. Bineînţeles că nici criminalii nu lipseau din galeria infracţională de acum două decenii. Atunci, la nivelul anului 1989, în toată ţara s-au înregistrat peste 400 de omoruri.

Majoritatea lor au avut loc pe fondul consumului de alcool ori în urma unor scandaluri de familie care au degenerat în acte violente. Numeroase erau şi tâlhăriile soldate cu moartea victimei”.

Crima organizată post-decembristă: arme de foc şi asasinate la comandă

Armele de foc, pătrunse în ţară o dată cu “liberalizarera” circulaţiei prin lume, arme la care infractorii noştri nu avuseseră aproape deloc acces în vremea regimului comunist, au adus după ele creşterea cazurilor de omucidere. Cu câteva excepţii, printre care cea mai popularizată este celebrul caz Râmaru, la noi n-au prea existat ucigaşi în serie. Aceştia, la fel ca şi criminalii plătiţi, aveau să apară abia pe la începutul anilor ’90, când au şi fost extrem de intens mediatizaţi. Executate la comandă, şi niciodată elucidate până la capăt, asasinatul din Strada Precupeţii Vechi ori cel din Strada Mieilor, cărora aveau să le cadă victime nişte oameni de afaceri dubioşi, au adus în discuţie implicarea Mafiei italiene. Mai multe scandaluri răsunătoare, declanşate însă mult mai târziu, au arătat că mai mulţi reprezentanţi ai clanurilor siciliene au ventit în România încă din 1990, când, deghizaţi în mari oameni de afaceri, au intrat în legătură chiar şi cu unii oficiali de rang înalt, reprezentaţi de vârf ai autorităţilor.