Jeremy Clarkson despre revitalizarea economiei

Am studiat economie in facultate. Si trebuie sa spun de la inceput ca am luat 2 pentru ca nu m-am dus la examen, pentru ca nu ar fi avut rost, pentru ca la curs nu faceam altceva decat sa dezleg cuvinte incrucisate si sa ma holbez la o poza cu SR-71, care, dintr-un motiv sau altul, aparea intr-o reclama saptamanala din The Economist.

Am studiat si limba materna. Nu ca ti-ai putea da seama de asta dupa ce ai citit primul paragraf. Dar hai sa nu ne agasam acum in structura frazei. Ideea e ca am petrecut doi ani stand intr-o camera in care un om pe care-l suspectez ca nu-si scutura niciodata penisul cum trebuie dupa ce urina, turuia continuu despre Keynes si Smith. Ceva din polologhia lui se pare ca mi-a ramas in cap insa, asa ca acum ma simt calificat sa comentez despre starea economiei britanice: e foarte naspa.

Cum vad eu lucrurile, exista doua iesiri din situatie. Poti sa-ti pui banii intr-o banca si, in schimbul unei dobanzi de jumatate de procent la fiecare 16 ani, primesti lunar o bucata de hartie cu niste numere pe ea si numarul de telefon al unui responsabil de relatiile cu cliensii care sta in India si care nu a auzit niciodata de tine.

Mai exista un dezavantaj cand isi pastrezi banii in banca, si anume asta: te vei trezi in fiecare dimineata ingrozit ca peste noapte Grecia a iesit din zona Euro, ceea ce a provocat falimentul bancii tale si, ca urmare, toate economiile tale au ajuns intr-o groapa imensa invizibila de langa Atena.

Deci: pastrarea banilor in banca nu pare o idee prea buna. Dar mi-e teama ca este, pentru ca daca toata lumea s-ar hotari sa-si retraga capitalul din banci, fonduri private sau de pensii, industria serviciilor financiare s-ar dezintegra. Iar industria de servicii financiare nu e tunisiana sau belgiana. E britanica.
Tara are nevoie de ea.

Totusi, daca scoatem banii si ii cheltuim, ei se vor balaci din nou prin sistem, iar asta face bine economiei. Dar a cui economie? Probabil nu cea britanica, pentru ca singurele lucruri pe care le producem noi nu sunt genul pentru care ai vrea sa dai bani. Aripile pentru Airbus, spre exemplu. Sau micile clipsuri din plastic care tin in loc cablurile de la aprinderea Hondei Civic.

Ceea ce vreau cu adevarat sa cumpar acum este un Rolls-Royce. Un lucru ciudat, intrucat trebuie sa fie unul dintre cele mai terfelite branduri din istoria umanitatii. Daca o masina s-ar numi Pol Pot, ar fi privita cu ochi mai buni.

La inceputurile mobilitatii mecanizate, atunci cand toate comenzile din interiorul masinii erau de fapt in afara ei, Rolls-Royce era o unealta pentru a le reaminti taranilor care foloseau tractiunea animala cat de inutile erau vietile lor. Si ca ar trebui sa primeasca cu bucurie holera.
Primele Rolls-Royce-uri erau ca niste torturi de nunta uriase. Pana si Caligula le-ar fi numit ostentative.

Dupa razboi, atunci cand masinile au inceput sa arate a masini, iar designerii au dat peste ideea inovativa de a feri frana de mana si schimbatorul de viteze de intemperii, Rolls-Royce s-a incapatanat sa ramana de moda veche. Oamenii de la Rolls-Royce credeau in continuare ca aripile rotilor din fata si capota motorului trebuie facute din bucati de metal diferite si ca pragurile inca au sens.

In anii ’60, atunci cand Partidul Laburist crestea impozitul pe veniturile auxiliare la 98% si, in general, se asigura ca e foarte dificil si foarte jenant sa fii muncitor si sa castigi bine, oamenii bogati trebuia sa stea cu capetele plecate, ceea ce insemna ca numai un om cu obrazul talpa si-ar mai fi putut lua un Rolls.

Intr-adevar, singurii oameni care si le mai cumparau in vremurile alea erau tipi pe nume Vince, care aveau o haita de caini de atac si o banda de oameni cu bate gata sa muste nasul celor care credeau de cuviinta sa-si exprime dezaprobarea printr-un gest fatis.

Totusi, de-a lungul anilor, a persistat senzatia ca, in ciuda demonizarii marcii, Rolls-urile chiar erau produse la un standard mai ridicat decat celelalte si costau mai mult pentru ca si productia lor era mai costisitoare.

In anii ’80 insa, pana si acea ultima farama de credibilitate a fost indepartata, pentru ca Nissan si Toyota au demonstrat ca, pentru perfectiunea in productie, solutia e data de liniile de asamblare robotizate, nu un batranel intr-un halat maro si cu o tigara fara filtru, care-si sufla fum in ochi.

Insa Rolls nu si-a putut permite o linie de asamblare. Si nici nu producea suficiente masini pentru a obtine piesele produse in masa care i-ar fi dat o mai buna fiabilitate sau mai multa putere. Nu avea nicio influenta in piata. Ceea ce insemna ca, dincolo de bordul frumos finisat si sub covoarele groase, masina era, in esenta, de rahat.
Rolls-Royce nu-si putea permite proiectarea unui motor nou sau a unei cutii de viteze noi. Le cerea clientilor sa plateasca de cinci ori pretul unei limuzine normale pentru un Vince-mobil ostentativ, cu radacini in anii ’50. Rolls ar fi dat ortul popii daca nu ar fi intervenit VW.

Puternicii nemti au cumparat Rolls, impreuna cu compania sora, Bentley, si niste oameni tineri au inceput sa conceapa planuri pentru reinvierea companiei ale carei motoare ii tinusera pe tatii lor la distanta in urma cu 50 de ani.
Pe urma insa, a venit discretul 'pardon“ din partea BMW. Directorul bavarezilor i-a atras atentia omologului de la VW – pe un teren de golf, se pare – ca desi VW a cumparat Rolls-Royce Motor Cars, nu avea niciun drept sa foloseasca numele Rolls-Royce. Datorita unei legaturi cu filiala aeronautica, acest drept le revenea celor de la BMW, si numai lor.

Nu-mi imaginez ca individul de la VW s-a mai putut concentra prea mult la joc, dupa ce si-a dat seama ca nu are incotro si trebuie sa vanda proaspata achizisie rivalilor din München. Care au construit o noua fabrica subterana in Goodwood si au lansat modelul Phantom.

Ar fi trebuit sa fie cea mai proasta masina din lume. O marca britanica patata facuta de nenorocisii de nemti din piese BMW. Si totusi, n-a fost.
Pentru ca BMW avea puterea financiara pentru a accesa cosul global cu piese, plus o intelegere foarte buna a conceptului de masina de lux, masina a fost o bijuterie tehnologica. Arata senzational, se conducea frumos si era construita la standarde pe care nu le intalnesti in mod normal decat in neurochirurgie.

Simon Cowel si-a cumparat imediat un Maybach. Evident. Muncea zi-lumina alaturi de asistenti si vanzatori in magazine. Era imposibil sa aiba un Rolls. Pe urma insa, dupa ce l-am obligat sa arunce un ochi, s-a razgandit si acum are doua.

Asadar, acum avem un brand al carui trecut e imbibat cu cel mai abject snobism si al carui ambasador este Simon Cowell. Impreuna cu Sir Lord Sugar si AA Gill.
In baza acestor date, n-ar trebui sa vreau un Rolls. Dar mi-l doresc. Gandul ca as putea sa-mi lichidez economiile si sa le bag intr-un Rolls-Royce negru ma macina in fiecare clipa.

Aparent, asta nu ar ajuta cu nimic economia britanica. Insa ar ajuta-o pe cea a Germaniei. Ceea ce, daca ramanem in UE, conteaza cel mai mult. Franz trebuie sa ramana puternic pentru a-i tine pe cei slabi la suprafata. Trebuie sa cumparam lucruri nemtesti. Pentru binele omenirii deci, trebuie sa-mi iau un Phantom.