Meteora - Rugaciunea inimii

Venind dinspre Salonic tot mai la sud, dincolo de muntele sacru al grecilor antici, Olimp, drumul se-abate, de la cetatea Promahonas, spre dreapta, pe valea raului Pinio, la Kalambaka. Strabatem soseaua ingusta, sapata in stanci de izvoare cu debit bogat, precum cel al Afroditei, stralucind in verde-smarald, alaturi de care se afla izvorul Sfintei Paraschiva, in care ne-am scaldat si noi lumina ochilor. Odata ajunsi insa la Kalambaka, uitam tot ce-am putut vedea de la nord la sud, descoperind, instantaneu, un peisaj ciudat, cu zeci de coloane naturale din piatra, ridicate spre cer ca mainile unui urias mitic. Suntem la Meteora! Locul acesta i-a atras, inca din secolul al XI-lea, pe schimnici. Regiunea nu era sigura si, profitand de slabiciunea Imperiului Bizantin, feluriti dusmani amenintau pacea oamenilor, iar acestora nu le ramanea decat sa gaseasca in credinta un raspuns la angoase.

STANCILE SUSPENDATE. Din scrierile vechi aflam ca stancile Meteorei ar fi fost aruncate de Dumnezeu din cer pentru a-i lasa pe asceti sa se roage. Monahismul a aparut ca un fel de refugiu in aceste locuri pustii si inaccesibile. Primele manastiri, asezate aproape neversosimil pe varful a 24 de stanci, au fost fondate incepand din secolul al XIV-lea. Aproape de cer, ele poarta numele de "meteore" (in greceste: "suspendat in aer"), iar fondatorii lor - Atanasie,Varlaam, sau Ioasaf - sunt venerati, astazi, ca sfinti ai Greciei ortodoxe. Dintre toate manastirile, numai sase au rezistat pana astazi, restul ajungand in ruina. Unele au fost pradate si apoi parasite, altele au fost distruse de raidurile aviatiei germane care vizau rezistenta greaca din munti. In zilele noastre, peisajul magnific i-a incitat pe cineasti sa realizeze o serie din filmele cu James Bond...

Pana la jumatatea secolului trecut, accesul in manastiri se facea cu o nacela ridicata de scripeti. Procedeul era deosebit de riscant, mai ales ca legenda spune ca funiile nu se inlocuiau decat la rupere. Iata de ce icoanele de pe platforma de acces sunt aproape sterse de multele sarutari ale calugarilor care foloseau acest mijloc de comunicare cu exteriorul, astazi inlocuit cu funicularul, podul sau cu trepte sapate in stanca.

Manastirea "Sf. Stefan" e cea mai veche, dar si cea mai accesibila. Fondata de catre sihastrul Ieremia, ea adaposteste, intre altele, capul Sf. Haralambie, daruit de Vornicul Dragomir, nepotul voevodului valah Ioan Vladislav, care, in 1398, daruia si el manastirii o bucata din Crucea Mantuitorului, relicve ale Sf. Ioan Botezatorul si mosii pe teritoriul Romaniei de azi. Maicutele le obliga, la intrare, pe femei sa poarte fuste in loc de pantaloni si sa-si acopere capul.

Acelasi procedeu il gasim si la Marea Meteora (cu hramul Schimbarii la Fata), de departe cea mai mare si cea mai "inalta" manastire dintre toate "meteorele". A fost construita in 1388, pe o stanca de 613 m la care se ajunge acum, urcand peste o suta de trepte. Biserica mare ("katoliconul"), din 1388, este un model de arhitectura si pictura postbizantina. Aici se roaga calugarii manastirii incepand de la vecernie (ora 18:00), cand apune soarele si cand, dupa traditia ortodoxa, se face trecerea spre o noua zi.

Scripetele, scara de piatra si treptele de beton. La Dumnezeu se ajunge insa pe scara credintei

HRANA SPIRITULUI SI A TRUPULUI. Potrivit teologului Dyonisie Areopagitul, de-a lungul vietii liturgice neincetate, calugarul se ridica deasupra lumii si se uneste cu raza divinitatii. Fiecare, urmand gradul sau de desavarsire spirituala, destrama tenebrele mortii, teama de Judecata de Apoi si abisul Infernului si isi indreapta privirea numai catre Dumnezeu, cel care va reveni, glorios, pe pamant. Daca, la inceput, rugaciunile calugarului cuprind cereri personale - ca expresie a nelinistilor, incertitudinilor si temerilor -, cu timpul, calugarul ajunge sa fie suficient de bine pregatit pentru a face adevarata rugaciune spirituala, ca forma de ascensiune graduala spre Dumnezeu. Aceasta stare este numita "rugaciunea inimii". Astfel, intr-un anume moment, cand calugarul abandoneaza sfera naturalului si sufletul sau leviteaza, orice actiune inceteaza si rugaciunea se opreste. Acesta este "stadiul pacii perfecte". Este exaltarea spiritului care a atins extazul, cand calugarul a iesit din el insusi si nu stie daca apartine acestei vieti sau vietii eterne.

La Manastirea Marea Meteora am fost incantati sa descoperim si insemnele artei culinare monahale. Trapeza principala - o incapere impunatoare, boltita si sustinuta pe coloane, se prezinta ca un spatiu marcat de mese lungi din lemn masiv, banci si icoane. In centru - masa staretului, singura prevazuta cu scaun cu spatar, o iconita, o cadelnita, un sfesnic, o candela si un clopotel. Tacamurile, ca si vasele din metal, sunt de o mare simplitate. Am intrat si in bucatarie: etajere cu oale, tigai din ceramica si din metal, polonice, cosuri de legume si de oua. In mijloc, un cuptor cu jarul descoperit, deasupra caruia, agatat de un lant, fierbe vasul de mancare pentru toate gurile. Si iarasi, lampi, icoane, farfurii. Din grinda, coboara funii de ceapa si de usturoi. Sentimentul de bucatarie trainica e pregnant, cu toate ca instrumentarul face trimitere doar la alimente de baza. Am mai remarcat vasele mari pentru faina si pentru apa.

In pivnita marii manastiri de la Meteora se gasesc si azi teascul si uriasul butoi in care se pastra vinul - "sangele Domnului"

PAINE SI VIN. Painea se cocea in cuptoare speciale, dar nu inainte ca aluatul sa fie insemnat cu "pistolnicul" si sa-i fie crestat, deasupra, semnul crucii. In magazia manastirii am trecut printre cosarcile cu struguri gata de tescuit pentru vinul de impartasanie si am remarcat damigenele, cantarul si budana de cateva sute de litri in care se depozita, cu siguranta, apa provenita din precipitatii, care servea atat la mancare, la baut, cat si la spalat.

Iesind din tot acest univers culinar medieval, primim o caseta cu filmul receptiei in manastire la sarbatorirea a 600 de ani a bisericii de pe Marea Meteora. Filmul, privit de noi mai tarziu, avea sa ne arate ca musafirii patriarhali au fost tratati la Meteore cu apa, loukumi, cafea si raki. Nimic din toate aceste bunatati n-am remarcat in vizita noastra, modesta si discreta. Singurul element care a facut legatura dintre noi si hieratismul acestor locuri sfinte a fost, poate, calugarul ce ne schita semnul crucii deasupra crestetelor cand luaram din mana-i apa sfintita ce i-o cerusem de leac pentru suflete.

Mese lungi de lemn, vesela si tacamuri de metal nepretios, bucate obisnuite si credinta. Atat le este necesar calugarilor pentru a se hrani in vechea trapeza