A albit dintr-o data, in fata mea, si-a fugit. De drag o fi albit? De frica? Oi fi aratat eu a mort?
Si-mi parea rau si de ea, si de copilul de-l tinea in brate, ca n-avea nici o vina copilul ala, si m-am dus la rude si-am zacut alte saptamani si nu puteam sa aflu, nu-i lasam sa-mi spuna cine e ala care imi luase nevasta, ca l-as fi omorat. Dar, de fapt, supararea mea mai mare era pe ea. Supararea a mai mare era ca ea nu mai crezuse in mine. Si-o visasem prin toate gheturile prin care m-au dus aia, si-o visasem, si-o dorisem, si ea, sa ma-ntrebe ea, in fata portii noastre, de unde plecasem eu si ramasese ea si jurase ea sa ma astepte, "Daâ dumneavoastra cine sunteti?". Cine sunt eu? Asta ma-ntreba nevasta mea, maritata cu altul.Viata are si ea ale ei. Cu cine sa lucram pamanturile? Cu cine sa ajutam si noi copiii astia, suntem si noi femei in putere. Avem douazeci si ceva de ani. Si de-acum sa fim vaduve? Si de-acum sa nu mai stim de nimic? Dumnezeu stie ce face. Noi il rugam sa-i ierte pe-ai nostri, care n-au mai putut sa se-ntoarca, unde le-or putrezi oasele, intelegeti-ne si pe noi...
Dar cine esti dumneata?, a-ntrebat o femeie batrana, care s-a ridicat de pe bancuta de langa gard si s-a apropiat de el, parca sa-l citeasca.
Nu ma mai tii minte, dada Floareo?
Nu te tin, muica, nu stiu cine esti. Ca noi n-am avut oameni cu-n picior taiat in sat, pana acum.
Eu sunt, Ion al lui Ioncea.
Care Ion al lui Ioncea?
Dada Floareo, eu sunt Ion al lui Ioncea, de s-a anuntat c-a murit pe front.
Pai bine, si dumneata, mort cum zici ca s-a anuntat, te-ntorci viu acasa?
Dada Floareo, ete, ma-ntorc din prizonierat. Daâ unde-ai fost, ma baiete? Unde-ai stat al timp? Ce-ai patimit pe-acolo, fata mea?
Lasa, ca mai vorbim noi. Altceva te rog eu. Stii cumva ce fac alde tata?
Auzi, muma, io-te, io ti-o spui, tatâtau traieste. Daâ numai el, numai el mai traieste.
A murit mama?
A murit, Dumnezeu s-o ierte, ea a murit.
Si ailalti?
Ailalti? Nu mai stiu. Ailalti nu stiu eu, ca eu, pe-aici, prin obor, nu prea le mai aud, de vazut iti detesi tu seama ca nu prea vad... Tatâtu traieste, tatâtu traieste si, cica, o duce... Ion a dat sa plece sonticaind de langa grupul care incremenise privindu-l si ascultandu-l. Parca ii era rusine ca nici nu se gandeste la maica-sa, ii e gandul numai la nevasta. Doamne-ajuta! Bine-ai venit mai baiete, mai Ionele, dar tu, parca-ncep sa mi te-aduc aminte, nu esti tu, ma, ala care era sa se inece la "Ochiul babei"? Doamne!...
Dada Floare, eu sunt, eu sunt. Si zici ca e bine la mine-acasa?
Mai baiete, eu nu stiu. Tatâtu traieste si am auzit, o fi adevarat, n-o fi adevarat, ca i-a murit un cal.
Dar nevasta-mea, dada Floare?!
Mai baiete, nu stiu. Sa-ti spui, cum pot si eu, ca sunt batrana, daâ nu stiu. Ca eu de la un timp, nici nu prea mai vad, nu prea mai cunosc eu la astia mai tineri, nu stiu. Du-te la tatâtu, daâ nu de-a dreptul la el. Stai sa vedem. Ma, daâ tatâtu stie c-ai murit. Toti ai vostri stiu c-ai murit. Nu te duce, Ionele, in fata lui tatâtu, ca te pomenesti ca nu-l mai tin picioarele si cade ala si moare, cand te-o vedea viu si cu carja. Du-te, ma, si tu la cinâ te-oi duce si fa-l sa-nteleaga pe tatâtu, ia-o tu cum oi lua-o, nu-l speria ca esti viu. Asculta colea, asculta la mine, fa-l sa auda ca ar fi vorba sa fii viu. Ca-ti spui eu tie, daca te proptesti in fata lui cum esti tu acuma cu picioruâ asta taiat si cu carja, tatâtu nici sa se bucure n-o sa poata, nici sa-i para rau n-o sa-i vina, Ionele, Ionele. Dar Ion al lui Ioncea a luat-o dintr-o data, pe mijlocul soselei, n-a ascultat de Floarea. N-a putut, l-am inteles toti, l-a-nteles oricine l-a auzit, ca mergea parca dadea sa cada la fiecare pas pe care-l facea. Nu stia ce sa-nteleaga din ce ii spusese femeia, dar incepea sa banuiasca. Facuse pana acasa drum lung. Si pentru el, care mai avea un singur picior, drumul era si mai lung, de doua-trei ori mai lung. Dar atat cat se mai milostivea lumea de el, mai mancase pe la cate cineva, mai dormise pe la cate cineva, prea era saracie peste tot pe unde-a mers. Era greu pentru toti oamenii, dupa razboi, si era greu si pentru animalele lor. Era frig in trenuri si multa lume. Si rea lumea, rea. Dar il mai lua cate unul, il mai culca pe la el, se-ntalnisera in tren: "Hai, mai omule, ca pana ajungi acasa o sa-ti fie greu, hai ca om gasi noi de mancare si de dormit pentru un prizonier de razboi". Cand l-a vazut taica-sau, asa a fost, cum a prorocit femeia din capul satului. A facut ochii mari, i s-a-ncretit fruntea, i-au tremurat buzele si s-a lasat moale langa scara de intrare in casa, scara de trei trepte. A damblagit. Era si batran, dar s-a speriat. A crezut ca vede stafii. (continuarea in numarul viitor)
(din volumul "Mastile insangerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin, Editura Paunescu - 2001)