Pauză de cafea

Mă gândesc la bunicii mei, mama-mare şi tata-mare, pe care mi-i aduc perfect aminte: ea, înaltă, frumoasă, cu părul alb împletit şi mirosind a busuioc; el, mai mic de înălţime şi pe cap cu o pălărie de fetru veche. Erau frumoşi, cu chipuri aprige şi blânde în acelaşi timp! Munceau toată ziua, iar seara, când se întorceau acasă de la câmp, hrăneau animalele, apoi făceau focul, iar mama-mare punea tuciul pentru mămăligă.

Ca tot românul, olteanca ştia cel mai bine ce-i trebuie mămăligii: apă proaspătă de la puţ, limpede, şiroind din ciutura grea de stejar, sarea cenuşie, spartă din bulgăre şi făina galbenă, proaspăt măcinată. Punea tuciul afumat pe pirostrii, iar când fierbea începea să amestece bine mămăliga cu făcăleţul, apoi o răsturna aburindă pe masa joasă de lemn cu trei picioare. În ceaunul acela, pe care nu-l spăla, turna apoi la fiert laptele proaspăt muls de la vacă şi-mi spunea: "Ia, maică, de mănâncă! Nimic nu-i mai bun!". Mâncam, cu toţii, din strachina aşezată în mijlocul mesei! După ce se isprăvea mâncarea, ne ridicam cu toţii de la masă, ne făceam cruce şi plecam fiecare în treburile lui. Mama-mare făcea brânza, tata-mare îşi făcea de lucru cu animalele, iar eu ieşeam pe linie (stradă) la joacă...