x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Vechiul site Old site Arhiva Jurnalul Arhiva Jurnalul Recviem pentru Tănase (28)

Recviem pentru Tănase (28)

de Ştefan Mitroi    |    31 Ian 2010   •   00:00
Recviem pentru Tănase (28)
Sursa foto: Ilustraţie de Mariana Gavrilă Vesa/

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un alt fel de roman, în premieră. Alt fel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...



Caişii îi dădeau lui Petruş dezlegare să vorbească în numele lor spunând:

Nu suntem sfinţi. Avem şi noi, pomii, păcatele noastre. Ne place, dacă e să vorbim despre asta, să minţim.

Să-i minţim pe oameni, în general, iar dintre oameni, cel mai mult ne place să-i minţim pe orbi.

Ei sunt primii care simt mirosul florilor primăvara, iar noi, caişii, suntem primii care le ieşim în cale, căci orbii nu-şi pot stăpâni niciodată dorinţa de a rătăci prin livezi, poate unde este alb întunericul acestora şi ei, deosebindu-l totuşi de celălalt, care-i însoţeşte pretutindeni, cred că aşa trebuie să fie lumina, şi-o pipăie cu degetele, fericiţi c-au văzut-o, şi fac din ea bulgări cu care se bat, bucurându-se ca nişte copii, pe urmă fac oameni de întuneric alb cărora le pun guri, nas, urechi şi, ce credeţi, ochi cu care să vadă.

În livada de aici, de peste drum de cazarmă, s-a întâmplat ca noi să ocupăm primele rânduri. Din cauza aceasta orbii se reped la florile de pe crengile noastre să le miroasă, dar ei nu dau de lumina pe care o caută şi încep să creadă că s-au păcălit, că n-a venit încă primăvara, neştiind că floarea de cais n-are miros, iar mirosul este văzul lor. Pomii înfloresc primăvara pentru asta, ca orbii să poată să vadă. Numai că noi, caişii, le împrumutăm nişte ochi mincinoşi cu care ei văd acelaşi întuneric pe care-l văd şi ziua şi noaptea. Şi nu le mai arde de joacă. Dar nu-şi pot scoate din minte faptul c-au auzit cum i-a chemat primăvara, pare să-i cheme în continuare, încotro este însă întunericul alb fără de care ei ar fi lipsiţi pe veci de speranţa de a găsi cândva vreo ieşire din întunericul celălalt? Unii dintre ei fac cale întoarsă. Sunt singurele momentele când ne încearcă tristeţea că nu putem vorbi limba voastră, a oamenilor, ca să strigăm, să le spunem să meargă mai departe. O fac, cel mai adesea, floarea cireşilor şi cea a corcoduşilor, întorcându-i din drum. Spre deosebire de noi, cireşii, prunii şi corcoduşii nu mint niciodată. Dar nici ei nu sunt îngeri, pentru că sub pieliţa fructelor lor se ascunde nebunia dulce a Iadului. Oamenii ştiu cum s-o scoată de acolo, ajutându-se de alambicuri sub care dogoreşte, după modelul cazanelor cu smoală, focul. Ei fac asta în încercarea de a dobândi Raiul. Iadul tocmai pentru că este Iad ştie să se prefacă, împrumutând adeseori chipul Raiului, iar oamenii se lasă ademeniţi. Până începe să le placă. Căci şi de-asta este Iadul Iad. Ştie să-i facă pe oameni dependenţi de el, chiar şi atunci când ei îşi închipuie că stau de vorbă cu Dumnezeu. Uite, la începutul iernii trecute, Iadul i-a dat o nouă lecţie Raiului pe islazul dintre pădure şi spital, folosindu-se de prilejul târnosirii noii biserici.

A fost un moment de toată frumuseţea. Ne simţim şi noi puţin vinovaţi de toate cele întâmplate. Şi ne gândim dacă n-ar trebui să existe primăveri în care să nu mai înflorim deloc. Dar sunt de partea cealaltă orbii care, pur şi simplu, ar refuza să mai trăiască dacă noi i-am vitregi de posibilitatea de a se juca, odată pe an, de-a lumina. E greu, mai ales atunci când eşti orb, să fii om. Dar nici pom să fii nu este, şi ne iartă nouă greşelile noastre, orice s-ar zice, prea uşor.

Lui Petruş îi era lesne să împrumute gândurile caişilor sau ale cireşilor şi să vorbească, întrucât el şi măgarul dormeau chiar în capătul livezii, în două odăiţe din chirpici, acoperite cu carton. Într-una dormea omul, în cealaltă lenevea patrupedul.

Grădinarul intra, dacă era cazul, în pielea sau coaja oricărui pom din partea locului. Vorbea, de exemplu, cu gândurile salcâmului şi zicea:

Tufanul? Caişii sau cireşii? Nimeni nu ştie mai multe ca mine despre oameni. Dintre toţi pomii, eu, salcâmul, sunt cu adevărat calul lui de povară. Suntem la fel de vechi în ţinutul acesta. N-aş putea spune care s-a ivit unul înaintea celuilalt aici. Am apărut mai degrabă împreună.

Atunci când omului i s-a făcut sete şi-a trebuie să-şi sape o fântână, din ce şi-a încropit cumpănă? Din trunchiul unui salcâm.

Atunci când a simţit nevoia să se adăpostească undeva, din ce şi-a făcut adăpost? Din pământ bătut şi grinzi şi căpriori de salcâm.

Au dormit în paturi făcute din lemn de salcâmi. Au mâncat la mese din lemn de salcâm. Ehe, nimeni n-a avut ocazia să cunoască atât de bine sufletul oamenilor.

La început, până şi făina din care făceau pâine o frământau în copăi cioplite din salcâmi. În astfel de copăi îşi creşteau şi copiii când erau mici. Cine altcineva să vadă mai de aproape decât noi cum se dezghiocă un copil din copilăria lui şi se grăbeşte să se facă mare? Noi am fost martori la ceasurile lor de dragoste. Nouă ne-au spus, fără să-şi dea seama, cele mai ascunse taine. Noi le-am simţit primii suferinţa când s-a întâmplat să-i lovească vreo boală.

Am plâns şi am râs împreună cu ei. Am îmbătrânit împreună.

Ba chiar am fost îngropaţi împreună, chiar dacă muriseră numai ei, dar nu puteam să-i lăsăm tocmai într-un astfel de moment singuri. Pentru că în locul acesta destinul omului se împleteşte strâns cu destinul salcâmului.

Sau cel puţin aşa a fost până de curând. Uite, au înălţat chiar lângă pădurea în care cei mai mulţi copaci suntem noi, salcâmii, o biserică mare, dar n-au găsit de cuviinţă să ne facă părtaşi la acest lucru. Dar ne-am uitat cu ochii de departe şi-am trimis păsările din cuiburile de pe crengile noastre să le atragă atenţia că existăm. Nu s-au obosit să ne bage în seamă. N-au folosit din toată pădurea aceasta măcar o aşchie la construirea bisericii. Ce ştie o pădure străină despre sufletul unui om de aici? Nici măcar în schelăria clopotniţei nu s-a găsit loc pentru vreunul dintre noi.

Care e rostul unei biserici? Ca Dumnezeu să afle cât mai multe despre oameni. Poate că şi invers. Ne-am fi dovedit în ambele cazuri utilitatea. Noi ştim aproape totul despre oameni, ceea ce ne-a atras, în mod justificat, renumele de trimişi ai lui Dumnezeu pe pământ. Pe lângă casa omului, mai bine zis. Dar ce spun eu pe lângă? Chiar înăuntru, în ziduri şi structura acoperişului. Pe urmă, aşa cum ziceam, în patul în care s-au iubit, ca să poată nevestele să le aducă pe lume copii, şi unde, după ce le-au crescut copiii mari, ca să le facă loc pruncilor acestora, au murit.

Biserica aceasta are pesemne menirea de a ne face să înţelegem că a sosit timpul să ne despărţim. Să mergem, cum se zice, pe drumuri separate.

Eu totuşi nu cred în posibilitatea aceasta. E vorba de o simplă rătăcire. Nu s-a putut despărţi Raiul de Iad, le-am văzut, deşi se pornise viscolul, vrând parcă să ne împiedice să vedem, mai mult ca oricând, împreună. În duminica aceea. La ea mă refer. A treia din postul Crăciunului.

Atunci, cum să ne despărţim noi, salcâmii, de oameni? Auziţi, s-au pornit clopotele, semn că este perfect adevărat ceea ce spun.

E lucru ştiut, noi, salcâmii, spre deosebire de oameni şi de caişi, nu minţim niciodată. Şi n-avem nicio obligaţie faţă de orbi.

(Va urma)

×
Subiecte în articol: file de roman