Reţeta de suflet

Rar se mai scot astăzi din lăzi şi dulapuri costumele tradiţionale, pe care le purtau moşii şi strămoşii. Trebuie să fie vreme de sărbătoare pentru ca pe uliţele satului să mai vezi creştini îmbrăcaţi în haine lucrate cu migală. Iar aşa cum trec încet, în grupuri mai mari sau mai mici, către micuţa biserică a aşezării muscelene, par a fi sosiţi din alte vremuri.

De Crăciun, în zona Rucărului, se poartă costume peste care anii şi-au pus amprenta. Cu fir roşu, cu fir negru, cusătură “pe gras” sau cu fir alămit… Lucrau femeile, odinioară, şi câte trei-patru luni la o ie înflorată. “Acest costum are o vechime de peste o sută de ani, l-a purtat mama bunicii mele”, îmi mărturiseşte Mihaela Tarbă, mândră de frumuseţea veşmintelor moştenite. Prinde cu degetele pânza costumului pe care îl poartă, arătându-mi modelul: “Este o ie, cu o pânză de casă care, cu trecerea anilor, e puţin îngălbenită. Costumul este îmbinat tot din croşetă, tot cu fir din bumbac negru şi conţine poale, catrinţă şi piept. Pe piept are două modele, tot ca pe mânecă, ce reprezintă forma numărului opt. Sunt de fapt covrigii care se dau copiilor după colindă. Fota are şi ea mult lamé şi foarte mult janil. În ziua de azi nu se mai face aşa ceva. Am zis că-l păstrez să îl dau la copiii mei, să îl aibă juraţi să nu îl vândă niciodată.” Mai sunt şi costume “noi”, peste care timpul lăsată urme mai blânde. Sunt vechi de cel mult 50 de ani, iar materialele sunt cu totul altele. Războaiele vechi, la care se ţesea pânză de casă, şi-au pierdut de mult timp rostul. “Acest costum mai nou, de tineret, nu are janil. În schimb s-au folosit paiete. Se cunoaşte după pânză care costum este mai vechi. Pe acesta, de exemplu, îl am de 23 de ani. Mama l-a cusut chiar în anul în care m-am măritat”. De purtat, anul acesta, de Crăciun, îl poartă sora mai tânără a Mihaelei, Georgeta. Asta în vreme ce copiii celor două muscelence pornesc colinda înveşmântaţi, la rându-le, în costume “moştenite”.  

Altruism genuin

Să ne bucurăm de Sărbători. Pe româneşte! Colindându-ne semenii, menindu-le zile bune, făcându-le urări pentru sănătate şi pentru un an prosper…

La Rucăr, câteva vrednice gospodine aveau să mă înveţe că lucrul cel mai de preţ, în noul an, este să te înţelegi bine cu semenii. “Prietenia, omenia – iată ce contează!” Oamenii îşi pun dorinţele nu pentru ei înşişi, ci pentru sat, pentru familie, pentru prieteni. Şi mă gândesc că poate fiecare dintre noi ar trebui să se reîntoarcă la acest altruism genuin. Dorinţele noastre pentru 2009 să fie pentru România şi pentru români.