Simbol al capitalismului în gândirea leninistă era piaţa liberă. Nu întâmplător în destructurarea regimurilor construite pe temelia proprietăţii etatizate eficientă şi suficientă a părut liberalizarea preţurilor. O terapie de şoc care, s-a crezut atunci, ar fi calea directă către economia de piaţă. În scurtă vreme, decizia luată de guvern în toamna lui 1990 a destrămat euforia post-revoluţionară. A fost criticată, la scurtă vreme şi de reprezentanţii puterii şi de cei ai opoziţiei. Cale de întoarcere nu mai era însă!
Întrebat acum asupra contextului şi consecinţelor liberalizării preţurilor, profesorul Vladimir Pasti (foto) – consilier al prim-ministrului Petre Roman până în toamna lui 1990, când a devenit consilierul preşedintelui Ion Iliescu, ne-a declarat următoarele: „Discuţiile despre liberalizarea preţurilor au început încă din 1990. În toamna lui 1990 a devenit clar că preţurile nu mai puteau fi subvenţionate pentru a le menţine la nivelul de până atunci: pe ansamblul industriei cheltuielile ajunseseră mai mari decât încasările. Începând cu toamna lui 1990, preţurile au început să crească şi, pentru a ţine pasul cu această creştere, au început să crească şi salariile, dar într-un ritm mai lent.
Prevăzute erau trei consecinţe: hiper-inflaţia (în 1991, rata inflaţiei anuale a ajuns la 170%, iar în 1992 la 210%, în 1993 la 256%); sărăcirea populaţiei (la sfârşitul lui 1993, salariaţii pierduseră deja 41% din salariu); creşterea şomajului (România a pierdut, în 1991 şi 1992, 1,3 milioane locuri de muncă). Foarte interesante sunt însă consecinţele neprevăzute în teoriile autoreglării pieţelor. În primul rând, managementul întreprinderilor a devenit extrem de defectuos. Apoi creşterea preţurilor a părut că e singura soluţie pentru creşterea costurilor. La nivelul economiei româneşti s-au mai evidenţiat: parazitarea întreprinderilor de stat de aşa numitele «firme căpuşe»; lipsa de capital privat pentru privatizare şi, de aici, imposibilitatea privatizării marilor întreprinderi industriale; prăbuşirea producţiei agricole; şi nu în ultimul rând, corupţia”.
Într-un lung interviu acordat de Corneliu Coposu lui Vartan Arachelian (Editura Anastasia, 1991), liderul ţărănist aprecia că dramatismul produs de liberalizarea preţurilor putea fi evitat prin liberalizarea concomitentă a salariilor şi crearea unor „condiţii de funcţionare a legii cererii şi ofertei” (fără să precizeze însă care anume ar fi acestea). Tabloul social era dezastruos şi în viziunea lui Corneliu Coposu: „Salariile au rămas în urmă, preţurile s-au înzecit, lumea nu mai poate să-şi cumpere obiecte de primă necesitate; începând cu proviziile alimentare nu se mai găseşte nimic pe piaţă”. Iar durerea cetăţenilor, insuportabilă şi inacceptabilă.
Cum se puteau face paşii corecţi către economia de piaţă e greu de stabilit chiar după două decenii. Semnificative au fost şi diferenţele dintre ţările membre CAER, organism desfiinţat de altfel în 1991. Unul dintre aceşti indicatori – salariu mediu anual înregistra mari fluctuaţii la nivelul ţărilor Europei de Est şi Centrale. În 1989, bunăoară, salariul mediu anual în Germania comunistă (statul cel mai dezvoltat economic din lagărul socialist) era echivalentul a 24.500 DM în timp ce în Germania de Vest era de 32.230 DM. PNB pe cap de locuitor evidenţia de asemenea decalajul.
O comparaţie pe baza acestui indice releva enormele distanţe dintre ţările vest-europene şi fostele ţări comuniste. Un interesant studiu efectuat în America, stabilea că egalizarea PNB pe cap de locuitor între cetăţenii din Estul Europei şi cei ai Germaniei de Vest s-ar produce în următoarele condiţii: stagnând creşterea nemţilor şi dublându-se rata sa din 1989, Cehoslovacia ar avea nevoie de 30 de ani, Ungaria de 46 iar Polonia de 63. Pentru România, prezumtiva situaţie nici măcar nu s-a luat în calcul.
Dar şocul de adaptare la realităţile post-comuniste s-a dovedit a fi, în timp, invers proporţional cu situaţia economică a anului 1989 şi entuziasmul iniţial al mulţimii. Pretutindeni s-a evaporat însă utopia capitalismului în stilul serialului „Dallas”. Referindu-se la acest parcurs amar de pierdere a iluziilor, Georg Hodos – fost cominternist maghiar şi condamnat politic în procesele staliniste –, evoca astfel naşterea nostalgiei comunismului: „A existat o mobilitate socială (în trecut, n.n.), ceea ce însemna că fiii de muncitori şi ţărani care nu visau că ar putea fi altceva decât muncitori şi ţărani au avut posibilitatea să studieze, să primească slujbe mai bune.
Trebuinţele de viaţă primare au fost asigurate pentru toţi în Ungaria. Nimeni nu trebuia să moară de foame, să se teamă că îşi pierde slujba. Exista un fel de securitate, puteai să-ţi faci planuri, să te gândeşti la bătrâneţe. Pentru că ştiau că vor fi capabili totdeauna să aibă un apartament care era ridicol de ieftin, ştiau că îşi pot permite să cumpere lapte, precum şi bunurile de primă necesitate”. În comparaţie cu prezentul, trecutul devenise timpul „când nu trebuia să te temi că-ţi pierzi locul de muncă, nu exista inflaţia, nu trebuia să te gândeşti că a doua zi trebuia să faci ceva cu banii pe care îi ai, pentru că dacă nu o faci acum, peste un an banii tăi nu mai au nici o valoare”.