Venirea lui Mos Craciun (prima parte)

Ion Mischie muncise toata viata si ajunsese un om insemnat. Nu stie cand, nu stie cum, nu stie de ce. Dintr-o data, la masa lui, la care pana atunci abia de veneau copiii si se mai aseza, din cand in cand, si nevasta, au inceput sa ramana oaspeti din provincie, sefi de-ai lui de la serviciu, subalterni, rude venite intamplator in Bucuresti, vecini.

Ion Mischie muncise toata viata si ajunsese un om insemnat. Nu stie cand, nu stie cum, nu stie de ce. Dintr-o data, la masa lui, la care pana atunci abia de veneau copiii si se mai aseza, din cand in cand, si nevasta, au inceput sa ramana oaspeti din provincie, sefi de-ai lui de la serviciu, subalterni, rude venite intamplator in Bucuresti, vecini. Odata a stat si sectoristul, intarziind peste timpul pentru care venise. "Sa traiti, domnul Mischie, sa fiti sanatos", il priveau cu pretuire oamenii si el simtea asta. Era nevoie de el, pretutindeni in locul in care muncea, acolo la Intreprinderea de Pompe si Aspiratoare. Era si destept Ion Mischie. Ii mergea mintea, totdeauna, catre solutii noi. Erau la mare moda, in vremea aia, economisirea materialului, a combustibilului si reducerea consumurilor energetice. El a gasit solutii la care nu se gandea nimeni. El, Ion Mischie! A ajuns director tehnic al intreprinderii. Nu felul cum a ajuns, nu ce facea in calitatea in care fusese propulsat, ci viata lui Ion Mischie, in relatiile cu ceilalti, conteaza. E foarte interesant! Ion Mischie se simtea iubit de oameni.

Si omul nu si-a inchipuit vreodata ca ar fi vorba despre altceva in afara de iubire, desi nevasta ii mai spunea, din cand in cand: Ma doare, ma, ma Ioane, ma baiete, ma, ma, lumea se teme de tine de-aia te iubeste, asa cum crezi tu ca te iubeste. Sa stii ca lumea e a dracului, lumea e ascunsa. Iti rade in fata, dar te barfeste in spate. Te lasa ei pe tine sa intri primul in lift, se dau la o parte sa cobori primul si se inghesuie unii in altii, ca sa ai tu loc, dar sa stii ca nu inseamna ca nu te-ar lasa cu liftul intre etaje vreo zece ani. Poate te-or iubi, eu nu vreau sa vorbesc eu, sa zici tu ca sunt eu contra ta. Prea degraba, prea se bulucesc.

Acum, Ion Mischie isi aducea el, putin cate putin, aminte de inceputurile lui, cate suturi in fund luase de la ai mai mari, de la ai de la partid, de la ai de la contabilitate. Se gasea aici in fabrica de mic copil. Ii era draga. Dar chestiunea lui cea mai preocupanta nu era de ce-l iubesc, de ce-l pretuiesc, de ce se disimuleaza oamenii, de ce se ascund. Nu! El voia sa-i faca sa-l iubeasca si mai mult. Mischie muncea cu adevarat si deodata s-a vazut ministru. Secretar de stat, e drept, nu chiar ministru plin. Se ocupa de mai multe intreprinderi care semanau cu asta din care venise el.

A ajuns mare, foarte mare. Ce sa mai discutam, Ion Mischie avea masina, avea ordonanta care astepta in anticamera si-i facea, intr-o debara, cafeaua preferata. Copiii cresteau, aparusera nepotii. Nu mai avea timp de ei, de toti. Lucra mult, in tara, mergea si in strainatate. Il trimitea Guvernul. Se ocupa de relatiile economice ale intreprinderilor de profil cu diversi parteneri din lume. Si cu cat era mai ocupat, cu atat ii era mai dor de copiii lui, mai dor de intimitatea familiei.

Parca intelegand asta, colegii de intreprindere, ai de la pompe, fosti colegi de scoala, de liceu si de facultate, fosti colegi de la pregatirile postuniversitare, de la Universitatea "Stefan Gheorghiu" si de la fostul Comitet Municipal de Partid Bucuresti, cunostinte noi din cateva intreprinderi bucurestene si de la Timisoara, de la Sibiu, de la Bacau, de la Iasi, de la Cugir, de la Baia Mare, de la Alexandria, i se apropiasera foarte mult, de parca ar fi vrut sa constituie o familie, alaturi de acest om supradaruit, care era Ion Mischie, un patriot pragmatic, un tehnician de clasa si un om cu vocatie publica.

In viata lui, de cand era mic, de cand constatase ca-i lipseste puterea de a rezolva problemele altora, ii placuse, cu atat mai mult, sa se bage si se bagase in problemele altora. Avea o vocatie de sindicalist autentic. Si lumea stia. Si tinea la el. Sigur, nu toti il iubeau, nu toti il laudau. Un om iubit de toti nu e iubit de nimeni.

Fapt e ca, la Sarbatori, cam ilegal, cam in surdina, inainte de decembrie 1989, si legal, formal chiar, dupa 1989, la mai toate sarbatorile care se tineau oficial in Romania, la Ion Mischie acasa, ca se mutase, avea un parter si un etaj de vila, la Ion Mischie acasa veneau nu numai copiii, familiile copiilor, nepoteii si cu unele dintre bunicutele din partea cealalta a familiei, veneau si prietenii din minister si de la alte ministere, din Guvern, niste prefecti, niste oameni cunoscuti la vreo intalnire, multi oameni simpli, prieteni vechi si, zicea el, vin si niste prieteni de suprafata, se strangeau uneori si 150-200 de oameni la Mischie. Doamna Mischie era, de la un timp, cam plictisita si incepuse sa umble vorba ca nu prea se inteleg, el si Ileana. Nevasta-sa nu prea era de acord cu demonstratiile astea, cu mitingurile astea, toate costau bani, costau curatenie dupa plecarea oaspetilor si costau pregatirile. Sigur, fiecare se simtea, aducea un te miri ce acolo, o sacosa, ceva, din ceea ce credea ca se consuma la masa. Nu suferea Mischie de saracie, dar doamna Ileana Mischie era, la aceste sarbatori, foarte, foarte suparata. Asa ca la poalele bradului mare din holul de un hectar al familiei Mischie, cu beculete multe, cu daruri agatate pe toate crengutele, mai-mai sa se darame crengutele, vuia sarbatoarea de oaspeti si, intr-un tarziu, cobora si Ileana, sa le dea buna seara, sa le ureze la multi ani, sa cante cu copiii si cu nepotii, mofluza cum era ea, "O, brad frumos, o, brad frumos". (continuarea in numarul viitor) (din volumul "Mastile insangerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin, Editura Paunescu - 2001)