Dizolvarea dictaturii militariste pronaziste instrumentate de mareșalul Ion Antonescu (și instaurarea alteia, de sorginte bolșevică), la 23 august 1944, când victoria în cel de-Al Doilea Război Mondial fusese aproape tranșată în favoarea Aliaților (care ne-au lăsat, prin deciziile Conferinței de la Ialta, la discreția lui Stalin), a prins România sleită de puteri, în pragul colapsului. Pentru o comprehensiune mai facilă a atmosferei care domina, de pildă, capitala țării, cedăm cuvântul istoricului Ovidiu Pecican: „Sprijinul de care a beneficiat mareșalul Ion Antonescu din partea populației țării nu a contat prea mult în stabilirea liniei politice a acestui regim. Ca militar și exponent al unei viziuni nondemocratice, Antonescu și-a întemeiat guvernarea pe puterea armelor, comportându-se în primul rând ca o căpetenie a armatei române”.
„Bonjurică, bonjurică: trăiam în România Mică!”
Facem loc, în continuare, explicațiilor profesorului Ovidiu Pecican: „Totuși, pentru înțelegerea lipsei de reacție a românilor în momentul înlăturării dictatorului, prin arestarea sa de către tânărul rege Mihai I și apropiații lui (generalul Constantin Sănătescu și unii oameni politici și de palat), merită transcrisă o reacție consemnată de Constantin Rădulescu-Motru în anul 1943, edificatoare pentru starea de spirit din societatea bucureșteană: «Bonjurică, bonjurică: trăiam în România Mică; Salutare, salutare: trăiam în România Mare; Sănătate, sănătate: am dat țara jumătate; Gruss Got, Gruss Got, deterăm țara de tot; Hallo-boy, hallo-boy, vine țara înapoi!»”.
Speranțe (deșarte) în anglo-americani
„Autorul consemnării - sesiza Ovidiu Pecican - notează că aceste vorbe traversau, în acel moment - care devansa cu un an și jumătate căderea guvernului Antonescu și întoarcerea armelor împotriva Germaniei -, de la un capăt la altul Bucureștiul, semn de percepție pragmatică, sarcastic-amară și, în orice caz, detașată, a situației politice a epocii interbelice, dar și a speranței că anglo-americanii urmau să învingă, cu beneficii pentru reconstituirea statului român în formula pe care aceasta o dobândise prin pacea de la Versailles. Tot cam pe-atunci, în cercurile politice, lucrurile se clarificau într-o manieră incomodă”.
Operațiunea „Autonomous”
Mai pe șleau? „La sfârșitul anului 1943, participanții la Operațiunea «Autonomous» au fost trimiși să-l informeze pe Iuliu Maniu, liderul opoziției române, că România devenise o chestiune de resortul sovieticilor și că singura cale care-i mai rămăsese era capitularea necondiționată în fața Armatei Roșii. Cu toate acestea, Maniu, anglofil îndârjit, a ignorat mesajul și a continuat pregătirile pentru lovitura antigermană ce avea să grăbească victoria noastră asupra Reichului” - potrivit lui Ivor Porter („Operațiunea Autonomous în România pe vreme de război”, Editura Humanitas, 2008). Cu alte cuvinte, asumate de Ovidiu Pecican: „Faimosul lider țărănist, aflat în opoziție, a aflat deci la timp ce destin îi era rezervat României postbelice. Cu o lipsă de realism notabilă, nedispus să accepte adevărul așa cum se prezenta, Maniu a continuat să spere într-o soartă mai bună pentru țară, în pofida semnalelor care nu lăsau prea multă speranță”.
Mihai I, între marionetă și rege-jucător
„Pe de altă parte - remarca Ovidiu Pecican în lucrarea Istoria României. Stat și cultură. 1866-2018 (Editura Cuantic, 2023) -, odată cu evidența tot mai clară a înfrângerii Germaniei, tânărul rege Mihai I, care până atunci secondase și legitimase prin prezența lui actele militariste ale lui Ion Antonescu - inclusiv Holocaustul -, din lipsă de aliați proprii ori pentru că, pur și simplu, se consola cu gândul că nu este nimic de făcut, jucând un rol de marionetă, a socotit că înlăturarea mareșalului și restaurarea întâietății politicii regale a devenit o prioritate. Pentru a pune capăt dictaturii militariste, el nu a ezitat să aprobe ca oamenii proprii să se alieze cu membrii Partidului Comunist, o altă forță politică dornică de dictatură și de totalitarism, dar având acum avantajul de a putea dialoga cu URSS și cu Stalin, cu care împărtășeau aceeași doctrină, aceleași atitudini antifasciste și dorința de a recupera România pe seama extremei stângi”.
Greșelile mareșalului și eschivarea regelui
Revenind la 23 august 1944: „Arestarea mareșalului Ion Antonescu de către oamenii regelui a fost o destituire cu mână forte, cu mijloace radicale, însoțită de o eliminare de adversar politic de felul celei încercate de mareșal însuși cu prilejul separării lui de legionari și al eșecului statului național-legionar” - apreciază istoricul Ovidiu Pecican. Mai mult: „Mareșalul Ion Antonescu și-a meritat și destituirea, și arestarea. Aventurismul politicii lui a târât România în situații fără ieșire, cu consecințe grave. Dictatura personală - imitată după Carol al II-lea -, alianța cu mișcarea legionară, lichidarea pluripartidismului, parlamentarismului și a democrației interbelice, deportarea evreilor și a romilor în Transnistria și adâncirea politicii discriminatorii carliste la adresa evreilor și a romilor rămași în Vechiul Regat sunt doar câteva dintre lucrurile pentru care Antonescu trebuia să plătească”. Și o remarcă interesantă, dacă nu curajoasă: „Regele ar fi trebuit însă să-și asume cooperarea la luarea deciziilor României aflate în război, pentru care a fost chemat să plătească numai mareșalul”.
Prin ochii lui Mircea Eliade
Într-o scrisoare expediată din Lisabona pe 31 august 1944, diplomatul român Mircea Eliade recapitula pentru un prieten portughez (și probabil pentru propria-i dezmeticire din pumnii istoriei) evenimentele recente care puneau capăt campaniei antisovietice și alianței poilitico-militare a României cu Germania nazistă. Redăm partea semnificativă a acestei epistole, așa cum a fost selectată ea de istoricul Ovidiu Pecican în studiul citat la începutul articolului: „În primele trei zile ale ultimei ofensive sovietice în Moldova, armata română, concentrată între Carpați și Nistru, a pierdut 40% din efectivele sale și aproape totalitatea tancurilor. Artileria grea am pierdut-o la Stalingrad. Cele mai bune divizii motorizate le-am pierdut pe Don și la Harkov. În Crimeea, ne-am pierdut vânătorii de munte”.
Petrol și cereale
„Între Nistru și Volga - mai amintea Mircea Eliade -, armata română a contribuit cu 42 de divizii și cu totalitatea materialului de război. Timp de patru ani, a furnizat întreaga producție a câmpurilor de petrol și jumătate din cerealele noastre. Am fost, cred, cei mai eficienți aliați ai Germaniei. Iar când rușii au invadat Moldova, Mareșalul Antonescu a atras atenția Führerului că frontul românesc este cheia strategică a Europei Centrale și de Sud-Est - și că acest front trebuie să fie apărat cu același număr de divizii (germane) câte am trimis noi până la Stalingrad”. Și? „Într-adevăr, rușii au atacat cu 100 de divizii - contra 18 divizii românești (tot ceea ce am reușit să înarmăm în martie 1944) și circa zece divizii germane. După spargerea frontului - dispariția totală a României era consecința logică. Pentru a evita această catastrofă, Regele a ales singura soluție care, deși tragică, asigura cel puțin un minimum de existență națională”.
Consecințe - beneficii și pierderi
Faptele istorice consumate în ziua de 23 august 1944 au avut efecte imediate, dar și pe termen mediu și lung (le simțim și astăzi). Cedăm cuvântul istoricului Ovidiu Pecican: „Unele consecințe ale actului de la 23 august 1944 au fost parțial benefice: scurtarea războiului, reducerea numărului de soldați români uciși pe frontul de răsărit, posibilitatea alăturării țării la partida aliaților, obținerea dreptului de a negocia la conferința de pace de la Paris, realipirea Transilvaniei de Nord și a părții aferente din Partium (n.r. - teritorii din actualele județe Arad, Bihor, Caraș-Severin, Maramureș, Satu Mare, Sălaj și Mureș) de către România. Ele îl justifică istoric; nu însă, necesarmente, constituțional”.
O jumătate de secol de comunism
Pierderile? „La fel însă și consecințele dezastruoase, unele inevitabile, trebuie asumate: ocupația sovietică a României până în 1958, incapacitatea diplomației române de a forța o altă negociere la conferințele interaliate cu privire la România, instaurarea comunismului pentru o jumătate de secol, gulagul și decimarea intelectualilor și a burgheziei, rămânerea țării între sateliții sovietici, abolirea formei de guvernare regală și a dinastiei (30 decembrie 1947)”.
Redobândirea nord-vestului Transilvaniei
Ultimele observații, nu lipsite de importanță: „Întoarcerea armelor la 23 august 1944 a avut, pe lângă pierderile de vieți omenești pe care le-a antrenat continuarea războiului - în direcția vestică, de astă dată - și dincolo de consecințele nefaste ale desfășurării războiului, și sensul unei lupte pentru recuperarea teritoriului pierdut prin Dictatul de la Viena”. Mai precis? „Campania din Vest - a întregit profesorul Ovidiu Pecican - i-a prilejuit armatei române, aliată acum cu Armata Roșie, și merite cruciale pentru recunoașterea, ezitantă, a dreptului de a reintegra nord-vestul Transilvaniei, preluată în 1940 de Ungaria lui Miklós Horthy. În pofida ezitărilor și a proiectelor diferite de reorganizare a stăpânirii asupra acestui teritoriu - guvernare autonomă sub autoritate sovietică, trecerea Maramureșului la Ucraina -, formula adoptată în cele din urmă a fost favorabilă României”.
La sfârșitul anului 1943, participanții la Operațiunea «Autonomous» au fost trimiși să-l informeze pe Iuliu Maniu, liderul opoziției române, că România devenise o chestiune de resortul sovieticilor și că singura cale care-i mai rămăsese era capitularea necondiționată în fața Armatei Roșii”, Ivor Porter, membru SOE (Serviciul de Operațiuni Speciale al Marii Britanii)
Mareșalul Ion Antonescu și-a meritat și destituirea, și arestarea. Aventurismul politicii lui a târât România în situații fără ieșire, cu consecințe grave”, Ovidiu Pecican, istoric
Regele ar fi trebuit însă să-și asume cooperarea la luarea deciziilor României aflate în război, pentru care a fost chemat să plătească numai mareșalul”, Ovidiu Pecican, istoric
După spargerea frontului - dispariția totală a României era consecința logică. Pentru a evita această catastrofă, Regele a ales singura soluție care, deși tragică, asigura cel puțin un minimum de existență națională”, Mircea Eliade, diplomat, istoric al religiilor, scriitor