Şi pentru că a venit vorba, trebuie să recunosc cu toată sinceritatea că cei 56 de turnători ai mei erau dulci copii faţă de cei postrevoluţionari care au inventat în văzul lumii cele mai aberante poveşti. O publicaţie este o şansă să spui ce crezi, să te aperi, chiar dacă la noi obiceiul de a te informa corect, de a întreba nu pare să facă parte din gena celor mai mulţi care s-au învăţat să accepte posmagii gata mestecaţi. Într-un spaţiu în care moaştele, agheasma şi vrăjitoarele dictează ora exactă a istoriei, zvonul este uneori mai puternic decât presa şi, fireşte, decât adevărul. Fac gazetărie de 55 de ani şi, în ciuda cenzorilor văzuţi şi nevăzuţi, a acuzelor şi a ameninţărilor foarte dure, am spus ce cred plecând de la ideea că nu îţi poţi iubi ţara cu ochii legaţi, ignorându-i erorile şi păcatele – atâtea câte am reuşit să le văd. Despre epoca numită, impropriu, comunistă, căci noi le transformăm pe toate după chipul şi asemănarea noastră, am scris la timpul potrivit, atunci când era cel mai greu şi mai necesar. Şi atunci am spus că simt dictatorul, licheaua, laşul şi idiotul de la mare distanţă, după cele mai mici gesturi. Fiind acesta ultimul meu text, din ultimul număr al acestei publicaţii, mă simt obligat să spun ce am înţeles eu străbătând cu ochii deschişi istoria acestor ultimi ani postrevoluţionari. Nu vreau să conving pe nimeni că am dreptate, dar nu am nicio îndoială că ne aflăm într-unul dintre cele mai complicate şi dureroase momente ale istoriei, când se decide pentru mult timp de aici încolo soarta ţării sau chiar existenţa ei reală. Forţe bruxelleze, soborurile de diplomaţi acreditaţi la noi sau alţii, din afara ţării, ne-au stabilit un alt plafon de zbor, un statut cu totul şi cu totul umilitor şi, cum era şi firesc, în pestriţa şi imatura lume politică românească au găsit oamenii potriviţi care să-l accepte, unii sub privirea aspră a celor ce decid soarta politicii româneşti: procurorii. Pe vremuri, când aveam flotă, se putea citi un îndemn prin toate magazinele: „Nici o zi fără peşte oceanic!“ În zilele noastre, democratice şi europene, s-a ajuns la: „Nici o zi fără mascaţi şi fără cătuşe!“, încât mi s-a părut normal să le sugerez autorităţilor ca, odată cu buletinul, tinerilor să li se înmâneze şi o pereche de cătuşe pentru a se obişnui de mici cu priorităţile patriei. Căci şcolile au dispărut încetul cu încetul, şi-apoi, oricum „produceau tâmpiţi“, spitalele, 67, închise, rezolvau parţial problema pensiilor: ţara nu era capabilă să ofere decât ură şi minciuni. Un tragic accident la un club din Capitală, cu mari pierderi umane, a scos lumea în stradă: multe mii de oameni şi-au strigat durerea, revolta împotriva celor pe care-i credeau vinovaţi. La noi, când iese lumea în stradă, se cere demisia. Chiar şi a Patriarhului. O absurdă sete de sânge şi de victime. Câţiva dintre agitatori, cei mai vocali şi mai conştienţi de obligaţiile lor profesionale, erau obsedaţi de demisia Guvernului Ponta, premierul cel mai performant care a adus ţara la ritmul cel mai mare de creştere din U.E. şi a reparat toate erorile, nu puţine, ale predecesorilor. Pe muntele de durere şi suferinţă s-a căţărat Preşedintele Iohannis cu dezinvoltura-i cunoscută cu care odinioară a trecut pe lângă cel ce l-a adus în politica mare. Liberalii, partidul-mop, au fost amânaţi pentru la anul şi la mulţi ani, iar domnul Liviu Dragnea s-a dovedit a fi prea mic pentru un partid atât de mare. Avea în spate câteva milioane de voturi care-l obligau să lupte până la capăt şi nu să se ascundă în umbra unor penibile şmecherii balcanice. De ce să-ţi facă „tehnocraţii“ programul tău, când ai avut toată puterea şi şansa de a-l duce la bun sfârşit? Votul în favoarea numirii la Justiţie a doamnei Cristina Guseth îl poate ajuta ca „poporul pesedist“, cel mai mare partid, să devină acum un oarecare partid de buzunar. Sigur este că, fără prea mari eforturi, Klaus Iohannis a reuşit să realizeze într-un an ceea ce lui Traian Băsescu nu i-a reuşit în zece! Are guvernul său de „tehnocraţi“, va apărea Frontul Renaşterii Naţionale în variantă U.E., are parlamentul său şi ţara sa – păcat că e cam mică. Oricum, se conturează un tătuc. Şi asta nu ştiu cum e: de bine sau de rău? Vom vedea la vot. Pe vremea defunctului partid comunist se practica rotirea cadrelor. Când activistul reuşea să înţeleagă obligaţiile şi câte ceva din tainele postului în care a fost numit, i se dădea o altă misiune. Noua clasă politică propovăduită astăzi nu pare altceva. Unde stau ascunşi salvatorii? Prin diverse oengeuri băsiste? Fapt este că nimic din ceea ce ar putea contribui la ameliorarea vieţii românilor nu e bun pentru FMI, Banca Mondială, etc. Teamă mi-e ca nu cumva Centenarul Marii Uniri să ne găsească mai dezbinaţi ca oricând şi mai mult fără ţară, iar pentru că mai există şi asemănări, tot ca pe acele vremuri, suntem conduşi de un neamţ. Pe atunci existau şi bărbaţi care aveau un proiect de ţară. Din păcate, acum, domnul Iohannis a uitat să ni-l dea. Cu toate astea, cred enorm că ţara va putea să renască dacă îşi va regăsi istoria, valorile şi tradiţiile. În toată nebunia acestui moment a fost un singur politician care a spus CĂ NE RĂTĂCIM: Călin Popescu Tăriceanu. Sper ca într-un viitor apropiat să fie mai mulţi: să restabilească demnitatea partidelor şi locul lor real în viaţa României. Dar asta depinde numai de procurori.
Aşadar, închei aceste rânduri cu mare tristeţe, nu înainte însă de a le mulţumi numeroşilor şi generoşilor noştri colaboratori, redacţiei şi în mod deosebit doamnei Angela Martin, care, de la primul număr şi dupã ce a preluat, într-un moment mai delicat al existenţei mele, conducerea revistei, i-a păstrat direcţia şi calitatea. Sper ca sponsorii de până acum să nu-mi poarte o amintire prea neplăcută. Nu am făcut această revistă pentru mine. La vârsta mea nu mai am nevoie decât de nişte zile, de generozitatea Celui pe care l-am simţit mereu alături de mine în cele mai grele momente. Nu am nevoie nici măcar de un loc de veci, ci doar de o minune. În care mă încăpăţânez să cred.
Sursa revistacultura.ro