“Acum 25 de ani eram redactor șef la Curierul Național”. Echipa redacțională o formau două grupuri distincte de jurnaliști: unii cu experiență și cu notorietate în presa românească; alții tineri și necunoscuți. Legătura între cele două grupuri s-a produs repede și fără șocuri. Astăzi, cei mai mulți dintre colegii mei de atunci, din ambele grupuri, semnează comentarii importante în presă, fac emisiuni tv de mare audiență ori sunt demnitari, profesori universitari, întreprinzători”
Unde eraţi în anul 1993? Ce probleme erau în economie, de ce a durat atât de mult tranziţia, cum erau mentalităţile în urmă cu 25 de ani? Adrian Vasilescu, consultant de strategie la Banca Națională, a recompus o radiografie a evenimentelor economice din anul 1993, anul naşterii cotidianului Jurnalul.
“România, în 1993, făcuse dovada că este în Europa prin cultură, prin spiritualitate, prin obiceiuri și prin aspirații. Venise vremea să dovedim că țara noastră se poate alinia și exigențelor economice ale Uniunii Europene. Treabă nu tocmai ușoară; chiar imposibilă fără performanțe economice certe, la care nu se putea ajunge fără o restructurare radicală.
Anul acela a fost greu. Chiar foarte greu. Inflaţia atinsese, în 1993, cea mai înaltă rată anuală: 300 la sută. Rata de schimb urma cursul inflaţiei. Și a rămas tot anul în trena creşterii preţurilor, încercând să îndeplinească rolul de ancoră. Fără succes în 1993. Dar cu reuşite ceva mai bune în 1994, când Banca Națională, prin politica monetară promovată, a reușit în bună măsură să stăvilească șocul inflaționist.
Problematica economică, în întregime, devenise ceva mai complexă în 1993; preocupările s-au diversificat. Încerc acum, după un sfert de secol, să recompun o radiografie a evenimentelor economice din acel an. Prima etapă a fixingului valutar, începută la 18 februarie 1991, se încheiase în 1992. Trecusem, așadar, în 1993, la o nouă etapă: a licitaţiilor valutare. Etapă ce îmbina jocul pieţei cu decizia administrativă.
Abia la 1 august 1994, pe fondul calmării inflației, liberalizarea schimburilor interbancare va marca rolul pieței în stabilirea cursului de schimb. Piața valutară se va lărgi, vor participa mai multe bănci, vor fi prezente şi casele de schimb. În aceste noi condiții, operatorii vor practica propriile cursuri, iar Banca Naţională va face media lor şi va da publicităţii cursul zilnic.
Șansa schimburilor valutare se contura într-un singur sens: să-şi potrivească orologiile după ceasul cel mare, din turnul pieţei. În aparenţă, exportatorii erau protejaţi, în timp ce importatorii erau descurajaţi de dolarul extrem de scump. Într-adevăr, pe termen scurt, întreprinderile care făceau export reușeau să acopere din noul nivel al cursului unele cheltuieli suplimentare. Dar pe măsură ce va trece timpul se va vedea că lucrurile nu sunt tocmai simple. De câştigat… avea să câștige numai cine era competitiv pe piaţă.
Nevoia de reforme se făcea simțită în întreaga economie. Numai o economie reformată putea determina ca piața, înţeleasă ca fenomen natural, să intre repede în spiritul noilor vremuri. Trecutul însă ne mai influenţa tuturor paşii, guvernanți, demnitari, manageri, întreprinzători, jurnalişti, analişti, prin vechile reflexe ce supravieţuiau. Trecutul, nu istoria. Căci istoria ne reamintea că o naţie este matură pentru schimbare dacă înţelege bine ce reprezintă valoare, ce trebuie să fie aruncat şi ce trebuie să fie păstrat. Numai că noul timp al schimbării surprinsese societatea românească nepregătită pentru transformările de care avea nevoie. Vechile mentalităţi erau imprimate în toate fibrele societăţii româneşti.
Atunci, în 1993, se formase un cor care cerea bani mulţi şi ieftini. Ca să ajungă pentru egalizarea veniturilor cu preţurile, pentru păstrarea surplusului de personal şi pentru a menţine în viaţă întreprinderile nerentabile.
Fapt firesc într-un timp în care exista prea puţină înţelegere a adevărului că, în România, nu aveam cum să găsim bani mulţi şi ieftini înainte de a reforma munca, de a face performantă organizarea muncii şi de a întări proprietatea privată. Firesc, dar nociv. Fiindcă astfel de cerinţe au produs confuzie şi derută. Mai mult, ne-au împins către o nouă perioadă de control administrativ al preţurilor, către acordarea necondiţionată a creditelor pentru salarii ori către amânarea reformelor. Aşa am ajuns să vedem cum cine ţipa mai tare reuşea să primească (din pâinea socială) o raţie mai mare. Iar ce rămânea se împărţea la ceilalţi: tăcuţi, resemnaţi şi muncitori.
În prea multe situaţii, autorităţile au cedat. Au cedat în faţa gălăgioşilor speriaţi de liberalizarea pieţelor. Fapt ce a întârziat trecerea de la o economie închisă la o economie deschisă. La o economie de piaţă. Şi la un consum exclusiv de piaţă.
Drumul era greu. Sindicatele au cerut sporuri şi... au obţinut tot ce-au cerut. „Banii fierbinţi” s-au înmulţit. Mai erau şi bolile monedei naţionale. Devenea tot mai evidentă principala ei suferinţă: anemia.
Imaginaţi-vă un consumator de „prafuri albe” căruia i se ia drogul şi i se cere să obţină... performanţe. Asta li s-a întâmplat întreprinderilor, care au fost decuplate de la planificarea centralizată.
Iar fiindcă și sacul valutar se golise, economia miza doar pe lei. Aşa anemiaţi cum erau. Devenise evidentă o realitate dramatică: dacă economia nu va fi pregătită să împingă aceşti bani în sectoarele profitabile, moneda nouă va funcţiona şi ea ca un drog. Sectoarele neprofitabile vor deveni dependente de banii noi.
Dar 1993 a fost și un an înşelător. Ce reflecta PIB-ul acelui an? Valorile obţinute din producţia industrială erau în continuare restrânse. Golurile din piața de consum erau atât de mari încât tot ce apărea în magazine se vindea imediat. După ce s-au terminat și dolarii, industria românească nu a fost capabilă să aprovizioneze piaţa la nivelul cerinţelor. Cuvântul de ordine era reforma – înţeleasă ca primenire a unei stări de lucruri. Căci noi, românii, aveam nevoie de primenire în politică, în economie, în cultură, în morală. Aveam nevoie de primenirea întregii societăţi.
Trei mari pași înainte, către economia de piață, au fost făcuți chiar atunci, în 1993: 1) au fost lichidate subvențiile la produsele de bază aflate în consum; 2) a fost liberalizat adaosul comercial; 3) iar impozitul pe circulația mărfurilor, propriu economiei de comandă, a devenit taxa pe valoare adăugată.
Era un început. Dar multe dintre vechile reflexe dăinuiau. Într-o economie înclinată să cheltuiască pentru importuri mai mult decât încasa din exporturi, lupta pentru valută era dură.. Piața valutară a început să funcționeze pe principii descentralizatoare abia în anul 1994. Dar și atunci și-a păstrat multe dintre obiceiurile nocive dobândite într-o perioadă confuză, în care au funcționat mai multe regimuri valutare și au coexistat diferite moduri de stabilire a cursului.
Și totuși, chiar în aceste condiții, în 1993 s-a făcut simțită și o strădanie cotidiană de a scoate în evidență virtuțile economiei de piață. Într-o vreme cu risipă, pierderi, inflație, șomaj, sărăcie, o mare parte a societății noastre a înțeles că avem o singură șansă ca să rezolvăm aceste probleme: să luăm în serios economia de piață.