„După ce învață franceză și germană într-un pension elvețian de lângă Geneva, unde e trimis de propriul tată după epidemia de holeră care-i ucisese mama, junele Alecu începe să scrie în franțuzește, mai întâi poeme despre un răzvrătit regicid («La mort d’Alibaud», «L’epitaphe d’Alibaud»). Prieten cu Vasile Alecsandri, călătoreşte - ca un turist străin în propria țară - prin munții Neamțului, din ale căror legende locale se inspiră pentru bucata «Piatra Teiului» (un volum de Studie naționale, îngrijit de Alecsandri, va apărea postum)”, evoca, în deschiderea unui portret literar închinat lui Alecu Russo, criticul Paul Cernat. Facem loc, în continuare, acestui crochiu: „Stabilit la Iași, Russo produce importantul eseu identitar și de moravuri «Iașii și locuitorii lui în 1840»; ulterior, domnitorul Mihail Sturza îl numește într-o dregătorie juridică la Piatra Neamț”.
Surghiunit la Soveja
„Conu’ Alecu a fost, ocazional, și dramaturg satiric în «Jicnicerul Vadră sau provincialul la Teatrul Național» și, mai ales, «Băcălia ambițioasă» (1845), în a cărei apărare scrie, un an mai târziu (pentru «Albina românească») acidul pamflet «Critica criticii». Din cauza «Jicnicerului...» va fi surghiunit o vreme la Soveja - un caz special de exil intern, consemnat expresiv în memorialul «Soveja. Ziarul unui exilat politic în 1846», editat postum de Al. Odobescu. Aici culege balada Miorița și i-o livrează lui Alecsandri”, dezvăluia profesorul Paul Cernat. În completare: „Articolele «Poezia populară» și «Decebal și Ștefan cel Mare», convergente cu preocupările prietenilor, vor apărea, și ele, după moartea autorului. Militant pașoptist, pribegește o vreme, după eșecul revoluției, prin Transilvania, exilându-se, ca atâția comilitoni, la Paris”.
O spovedanie «generaționistă”
„În exil - mai consemna Cernat - scrie în franceză (prin 1850), sumbrul, apocaliptic-incantatoriul poem în proză «Cântarea României»; va apărea în românește cinci ani mai târziu, în «România literară». Atribuit de exegeți ba lui Bălcescu, ba lui Kogălniceanu, ba altora, cazul de paternitate a fost parțial «rezolvat» de Paul Cornea prin atribuirea unei duble origini (Russo plus Bălcescu)”. Mai departe: „În 1851, Alecu Russo publică în revista Zimbrul (sub pseudonimul Terenție Hora) o piesă de excelență: eseul memorialistic «Studie moldovană» - o spovedanie «generaționistă» dramatică a unui tânăr bătrân, scindat civilizațional între Occident și Orient. Splendidele «Amintiri» îl definesc în egală măsură pe acest - cum bine i-a spus Ibrăileanu - «pașoptist junimist»”.
Cap de franțuz, inimă de moldovan
Ultimele comentarii cernatiene: „Pre-junimiste sunt și «Cugetările» apărute tot în «România literară». Alecu Russo a fost un moldovean cosmopolit, nostalgic după autohtonia pierdută, cu o identitate «amfibie», modern-antimodernă, care nu s-a învechit deloc, dimpotrivă”. Dovadă panseurile din bijuteria „Studie moldovană”: „Suntem de ieri, putem încă să ne rememorăm câteva din obiceiurele copilăriei noastre... adevărat că am fost copii amfibii (în doi peri), ne-am născut în Moldova și am supt străinătatea, capul ni-i cap de neamț, de franțuz, dar inima ne-a rămas tot de moldovan; avem o datorie firească de a arunca câteva flori pe mormântul grabnic al părintelui nostru trecut. Va veni vremea, dacă n-a și sosit, în care și noi, tinerii de la 1835, tinerii și bonjuriștii suri de astăzi, vom fi chemați barbarie, vom fi judecați nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce ar fi trebuit să facem, vom fi osândiți nu după greutatea vremilor, dar după patima nădejdilor partidelor și a opiniei mulțimii, opiniei, armă nouă ca și cuvântul cu care am îngropat părinții noștri, și care la rândul nostru are să ne dizgrume...! Noi, încale, ne măgulim că am prefăcut Moldova în 16 ani... așa... încât mii de ani n-a preface-o”, scria Alecu Russo.
Progresul din coada fracului
La final, miezul cugetării conului Alecu, caustic, proaspăt, atât de potrivit vremurilor pe care le trăim, pe repeat, astăzi: „Precum primăvara rupe gheața, umflă pâraiele și pornește puhoaiele, așa schimbarea costumului fu semnul pornirii duhului de deșteptare. Ideea și progresul au ieșit din coada fracului și din buzunarul jeletcii; repejunea revoluției fu măreață, furioasă, dărmând în dreapta și-n stânga bunul și răul, clătinând toate obiceiurile și toate credințele oamenilor vechi; șalvarii încurcau slobozenia mișcării, calpacele și șlicele îngreuiau capul, de aceea rămaserăm în urma civilizației; am trântit tot la pământ, să alergăm mai iute, prefacerea hainelor a prefăcut de îndată condițiile sociale ale lumii noastre, precum și relațiile familiei. Emancipația copiilor de sub frica și palmele pedagogului se trage de la pantaloni…”. Concluzia: „Cu cât câștigăm în propășiri, cu atâta pierdem în relațiile private”.
Fasole și rugăciuni
Reprezentarea, la Iași, a comediei „Jicnicerul Vadră” l-a înfuriat atât de rău pe domnitorul Mihail Sturza (1794-1884) - „piesa atacă orânduiala publică și întocmirea țării” - încât acesta a dispus ca autorul și actorii să fie exilați, primul la schitul Soveja (pentru câteva luni), iar ultimii - la Mănăstirea Cașin. Arestarea „tulburătorilor” era motivată într-un text rămas memorabil: „Să se închidă Alecu Russo ca un răzvrătitor al orânduielii publice în ţara sa; să se privegheze zi şi noapte de către doi jandarmi destoinici şi nemitarnici, să se ţie la cea mai aspră popreală fără a i se da de scris sau a primi el scrisori, şi a se aşeza pe hrană de fasole şi pe canon de rugăciuni, spre a-şi veni la pocăinţă şi la ispăşania păcatelor”. Surghiunul de la Soveja i-a priit însă lui Alecu Russo. După cum se știe, aici, în acest relaxat exil, el a identificat și a cules balada Miorița.
„Tânguirea” care l-a făcut nemuritor
Publicat la Paris în limba franceză, în „România viitoare”, organ de propagandă al românilor fugiți din țările lor pentru a scăpa de prigoana postrevoluționară pașoptistă, nesemnat (erau vremuri tulburi, nu?), poemul „Cântarea României” avea să-i asigure lui Alecu Russo gloria literară, expusă excesiv de Nicolae Iorga: „Ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre - nota istoricul - e tânguirea intitulată «Cântarea României», o scurtă ochire asupra trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea evenimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic”.
9.000 de galbeni pentru Tețcani
Constrâns de prigoana declanșată de autorități împotriva pașoptiștilor după înăbușirea revoluției de la 1848, Alecu Russo avea să-și ipotecheze moșia de la Tețcani pentru 9.000 de galbeni. Cum n-a avut de unde să returneze banii în termenii stabiliți legal, Alecu s-a pomenit la mare strâmtoare (financiară) după ce reprezentanții Băncii Moldovei i-au pus poprire pe veniturile generate de aceste moșii. Fragilizat și de tuberculoză, Russo avea să se stingă din viață la 40 de ani. A fost înmormântat în curtea Mănăstirii Bărboi din Iași.
164 de ani s-au împlinit pe 5 februarie 2023 de la moartea prematură a lui Alecu Russo
„Alecu Russo a fost un moldovean cosmopolit, nostalgic după autohtonia pierdută, cu o identitate «amfibie», modern-antimodernă, care nu s-a învechit deloc, dimpotrivă”, Paul Cernat, critic literar
„Capul ni-i cap de neamț, de franțuz, dar inima ne-a rămas tot de moldovan”, Alecu Russo
„Eseul memorialistic «Studie moldovană» este o spovedanie «generaționistă» dramatică a unui tânăr bătrân, scindat civilizațional între Occident și Orient”, Paul Cernat, critic literar
1829 a fost anul în care o cumplită epidemie de holeră i-a răpit micuțului Alecu Russo mama