Acum, când pe agenda zilei se află știrile și comentariile despre protestele de stradă anunțate în București și în alte localități, este de la sine înțeles că scandalul iscat cu foarte mult tupeu de Mălin Bot la Târgul de carte Gaudeamus va trece într-un plan secund. După care va fi pe afiș un alt tămbălău avându-l ca protagonist pe Mălin Bot sau pe un altul cam de aceeași tip.
Cu toate acestea, înclin să cred că are foarte multă dreptate Adrian Năstase atunci când menține în actualitate subiectul și îl identifică pe ,,ideologul hârtiei igienice’’: Gabriel Liiceanu. Acest guru al rezistenților de profesie care a proclamat ,,dreptul de a huidui, drept democratic fundamental’’. La drept vorbind, cel care, în acele zile și nopți fierbinți ale lui decembrie 1989 a apărut pe micile ecrane cu un sul de hârtie igienică era Victor Rebengiuc, dar gestul său, cu apăsate pretenții justițiare, va fi urmat, tot la televizor, de Gabriel Liiceanu cu fulmicotonantul său „Apel către lichele”. Așa încât, edictând dreptul de a huidui, Gabriel Liiceanu își merită, cu vârf și îndesat, patentul de ideolog al hârtiei igienice.
Întrebarea care se pune- deloc întâmplător- este dacă Gabriel Liiceanu era și, mai cu seamă, este cel mai nimerit să se autoproclame moralizatorul șef al societății românești? Întrebare cu atât mai îndreptățită cu cât, după cum a ieșit la iveală mai târziu, el însuși avea de dat răspuns clar și corect la câteva cam incomode întrebări. Prima dintre ele i-a adresat-o mai tânărul nostru confrate, Ionuț Cristache, care l-a invitat să spună în ce a constat dizidența anticeaușistă și anticomunistă a filosofului Gabriel Liiceanu? Întrebare la care , desigur, cel vizat nu a răspuns! Deși răspunsul există și a fost foarte sugestiv exprimat, prin iunie 1982, de către redutabilul publicist Vartan Arachelian, într-o tabletă apărută în revista „Flacăra”, seria Adrian Păunescu. Citez titlul: „Hagialâc la Heidelberg”. Era, de fapt, vorba despre foarte desele ieșiri „pe afară” ale acestei tinere speranțe a filosofiei, prilej cu care domnia sa nu prea dădea în brânci să spună ceva de bine despre cultura românească. Rețineți,vă rog, nu vorbim despre regimul ceauașist ci despre România! Surprinzător în această situație fiind faptul că nu avem știință ca, întors pe meleagurile Mioriței, temerarul vorbitor să fi fost supus unor măsuri coercitive, prigoanei sau chiar întemnițării, așa cum s-a întâmplat cu adevărații dizidenți din acea vreme.
Întrebare la care se adaugă o alta, de elementar bun simț, care sună așa:cum se face că, în vreme când, doar pentru o plecare în Bulgaria, îți trebuiau nu știu câte vize, Gabriel Liiceanu făcea Occidentul cu frecvența și rapiditatea pe care, cu o vorbă de-a noastră, de la Caracal, am numi-o „ici lacul- ici conacul”?
Cât privește modul în care prietenul și comilitantul său, Andrei Pleșu, o dată ajuns ministru al culturii în primul guvern post-decembrist, l-a blagoslovit, pe același Gabriel Liiceanu, cu fondurile și dotarea defunctei Edituri Politice, a defunctului PCR, de data aceasta lucrurile sunt și mai complicate. Și cred că așa vor mai rămâne până la publicarea procesului verbal al adunării salariaților, care s-a ținut imediat după căderea regimului ceaușist, adunare în care s-a decis privatizarea editurii sub numele „Nicolae Bălcescu”. Iar, dacă tot a venit vorba, oare pe unde s-o mai afla, acum, arhiva fostei Edituri Politice?...
În aceeași însemnare care a urmat incidentelor provocate de pupilul spiritual al ideologului hârtiei igienice la lansarea cărții lui Dan Voiculescu, Adrian Năstase mai amintește că Gabriel Liiceanu a fost „cel care îl pupa în fund pe creatorul statului mafiot”. Adică pe Traian Băsescu! Bag seama că Adrian Năstase s-a referit la cele clamate, în mod public și cu o maximă sonoritate de către Gabriel Liiceanu la 9 mai 2014: „Ați fost (Traian Băsescu n.n.) la înălțimea unei bune părți a intelectualilor țării noastre. Timp de zece ani, cât ați fost președintele României,nu ați făcut decât să ne așezați pe drumul pe care noi, cei care credem că e binele în chip matur pentru România, trebuie să ne așezăm. Și pentru asta vă mulțumim”.
Asta era, după cum am menționat, pe 9 mai 2014! Pentru ca, la 1 octombrie 2016, același Gabriel Liiceanu să declare, despre același Traian Băsescu, următoarele: „Cred că a venit momentul să ies din tăcerea stupefiantă în care m-a aruncat, de la o vreme, metamorfoza celui care a urcat în chip glorios și a coborât indecent scara puterii și căruia i-am acordat zece ani încrederea mea. Ar fi fost incorect față de mine să nu o fac și cred că, într-un anumit sens, și față de el”. Mai rară dovadă de verticalitate morală și de corectă respectare a propriilor declarații de fierbinte adeziune, nu-i așa?!. Pe lângă care faptul că, la reeditarea, după 1990, a cărții sale despre ,,Tragic’ Gabriel Liiceanu omite să reia și capitolul final al lucrării în care, mai mult sau mai puțin întâmplător, trata receptarea tragicului în filosofia marxistă. Punct!
Sunt, toate acestea doar câteva semne de întrebare care îi fac pe din ce în ce mai mulți oameni de bună credință să se întrebe dacă, nu cumva, înainte de a-și înarma cetele de contestatari cu suluri de hârtie igienică, Gabriel Liiceanu nu ar trebui, el însuși, să facă primul, gestul de a îl folosi? Asta ca să nu mai vorbim despre faptul că tot mai des în discuție revine întrebarea de baraj:Oare, nu cumva, acel „Apel către lichele” era, de fapt, un portret de grup, dacă nu chiar, o autocritică mascată a lui Gabriel Liiceanu et comp?