O bună parte dintre măsurile adoptate în 2025 înăspresc cadrul economic, ridică costurile, strâng marjele și adâncesc incertitudinea. Doar că efectele lor reale nu se transmit încă integral în economie. Sunt încă pe drum. Pentru că nu circulă direct, ci sunt filtrate prin așteptările oamenilor. Iar oamenii, de cele mai multe ori, nu reacționează pe loc. Nu decid în clipa în care impulsul este emis, ci mai târziu, când semnalul se sedimentază și prudența se transformă în comportament.
De aceea, 2026 are toate șansele să fie mai dur decât 2025: nu pentru că în 2026 se decide ceva radical diferit, ci pentru că atunci se văd, la scară largă, costurile reale ale deciziilor deja luate.
În realitate, ceea ce pare suportabil într-un prim an devine constrângător în anul următor. Economia nu funcționează ca un tablou de bord digital, ci ca un sistem biologic, cu latențe, inerții și reacții întârziate. În unele economii, cu mecanisme de piață adânci, piețe financiare dezvoltate și instituții credibile, efectele se transmit mai repede. În altele, cu piețe subțiri, capital redus și reguli instabile, transmisia este mai lentă și mai dureroasă. Dar nicăieri nu este instantanee.
Milton Friedman vorbește încă din anii ’60 despre long and variable lags: întârzieri lungi și variabile între momentul deciziei fiscale și momentul în care impactul economic se resimte efectiv. Mai târziu, Robert Lucas, Olivier Blanchard și David Romer arată că politica fiscală își produce efectele cu întârziere, în funcție de structura economiei, adâncimea piețelor financiare, credibilitatea instituțiilor și anticipațiile agenților economici. Indiferent de aceste diferențe structurale, un lucru rămâne constant: efectele nu apar pe loc.
În economiile cu mecanisme de piață adânci, cu capitalizare ridicată și instituții stabile, o parte din ajustări se văd mai repede, iar șocurile se absorb mai eficient. Costurile se distribuie mai larg și mai uniform. În economiile cu piețe subțiri, cu capital redus și volatil, cu reguli schimbătoare și acces limitat la finanțare, transmisia este fragmentată și adesea amplificată negativ. România se află mai aproape de acest al doilea tip de economie, unde măsurile restrictive adoptate într-un an își arată adevăratul cost abia în anul următor.
De aceea, anul 2025 a beneficiat de inerții pozitive: investiții decise anterior, contracte semnate într-un alt climat fiscal, consum susținut din economii sau credit, amânarea unor decizii dificile. Multe dintre costurile introduse în 2025 nu sunt încă internalizate complet de firme și familii. Ele apar treptat: la refinanțare, la renegocierea contractelor, la ajustarea prețurilor, la restrângerea investițiilor. În 2026, însă, factura ajunge pe masă.
Literatura despre trendurile fiscale prociclice în economiile emergente – de la Gavin și Perotti la Ilzetzki și Végh – arată că aceste economii resimt cel mai dur, cu întârziere, efectele consolidărilor fiscale prost calibrate. Ajustarea nu lovește imediat, ci cu decalaj, atunci când spațiul de manevră este deja redus. Acesta este mecanismul care face ca 2026 să fie mai greu decât 2025.
În paralel, există o obsesie politică aproape universală: bogăția trebuie impozitată, capitalul trebuie „taxat”, iar succesul economic trebuie permanent justificat moral. Problema nu este impozitarea în sine, ci confuzia dintre sursă și rezultat. Margaret Thatcher surprinde acest paradox într-un mod brutal de simplu: Let the rich get richer. Nu ca slogan ideologic, ci ca observație economică. Banii nu cad din cer. Ei trebuie câștigați aici, pe pământ. Nimeni nu și-ar aminti de Bunul Samaritean dacă ar fi avut doar intenții bune; el a avut și bani.
Această intuiție este confirmată de teoria creșterii economice. Modelele lui Solow, Romer sau Aghion arată că acumularea de capital – fizic, uman, tehnologic – precede redistribuirea. Dacă lovești sistematic în capital, nu redistribui mai mult, ci mai puțin. România alege, structural, să taxeze potențialul de dezvoltare.
Efectul este vizibil: după anii cu creștere economică semnificativă, economia nu accelerează, ci respiră greu. Exact ceea ce literatura numește post-boom fatigue într-un cadru de decapitalizare fiscală. Creșterea este consumată, impozitată anticipativ și fragmentată, nu transformată într-o bază solidă de dezvoltare. Această oboseală structurală nu dispare, ci se adâncește. Iar în 2026 devine mai evidentă decât în 2025.
La acest tablou se adaugă structura taxării indirecte. Accizele ridicate și TVA nu sunt neutre. Ele favorizează economiile de scară și penalizează capitalul mic. Întreprinderile mici și mijlocii, cu marje subțiri și acces limitat la finanțare, se găsesc în imposibilitatea de a concura cu corporațiile supracapitalizate într-un mediu cu fiscalitate indirectă ridicată. Literatura despre tax incidence și concurență imperfectă arată că aceste taxe consolidează pozițiile dominante și subțiază baza antreprenorială.
Am întrebat, la un moment dat, un broker de asigurări dacă pot face o asigurare de risc politic. M-a privit mirat. Pot să mă asigur împotriva incendiului, a inundației, a cutremurului. Dar există ceva mai devastator decât furtuna: un risc sistemic, fără poliță dedicată.
Asigurările acoperă evenimente întâmplătoare, cu orizont limitat în timp. Mandatele politicienilor durează patru sau cinci ani. Dacă sunt mai scurte decât durata unei polițe, ar trebui să existe o asigurare pentru ele. Dacă sunt mai lungi, poate ar trebui incluse la forță majoră. Dar nu sunt. Riscul politic nu intră la forță majoră, pentru că este produs prin lege, deliberat, nu accidental.
Cum este să întrerupi un business perfect funcțional pentru că se modifică niște coordonate politice? Cine își asumă răspunderea când o afacere nu mai poate plăti din cauza numirii unor administratori locali sau centrali pe criterii politice? În contracte, riscul politic lipsește. În realitate, el este omniprezent. Există credite acordate fără evaluarea riscului politic, pentru că nu e cerut. Ulterior, ele devin provizioane bancare. Inclusiv finanțări obținute pe baza influenței politice se transformă în pierderi sistemice. Așa se erodează încrederea în mecanismele de risc și în sistemul financiar.
Toate aceste elemente converg în 2026. Nu simultan, nu spectaculos, ci lent, prin acumulare. Literatura despre anticipații adaptive și raționale arată că agenții economici reacționează nu doar la decizii, ci și la credibilitatea lor. Iar când cadrul fiscal taxează constant capitalul, când riscul politic rămâne neasigurat și când taxele indirecte sufocă inițiativa, anticipațiile se ajustează în jos.
2026 nu va fi un an greu pentru că „se va întâmpla ceva”. Va fi un an greu pentru că multe s-au întâmplat deja. Economia, spre deosebire de politică, n-are reflexe rapide. Are memorie. Are cicatrici. Și își arată rănile cu întârziere.