În oglinda Zamfirei - frumos nume! -, sătuc lipit de sânul comunei prahovene Lipănești, din orice punct ai privi, dinspre creștetul Văii Teleajenului, ori dinspre coamele domoale ce coboară înspre Ploiești, în lumina acestei oglinzi, zic, se răsfață o singură icoană: mănăstirea ridicată de două boieroaice în prima parte a secolului al XVIII-lea. În jurul ei a crescut faima locului și tot în preajma ei se învârt și adevărurile și minciunile de astăzi.
În drumul Vălenilor de Munte, spre casa rostuită cândva de arhitectul Toma Socolescu în așa fel încât să încapă nestânjenite toate vlăstarele familiei lui Nicolae Iorga - șapte la număr -, crucile micuței mănăstiri zidite de Zamfira, văduva lui Manoil Apostoli (negustor de încredere al Brâncovenilor), atrăgeau fierea lumii ca un magnet. Mulți oameni, mici și mari, treceau pe sub malurile Teleajenului, spre Zamfira, doar pentru a uita de netrebnicia vremurilor. Cătau, cum ar spune cei vechi, pacea. Nici istoricul Nicolae Iorga n-a făcut excepție. Se retrăgea și el aici, când, sastisit de jocurile murdare ale politicii învârtite la București, nu-l mai calma decât lumina galbenă a toamnei care șiroia pe merii din livezile mănăstirii. Atât de mult a îndrăgit savantul bărbos Zamfira încât tocmise pământ pentru a se odihni în moarte aici, sub zidurile pictate de frații Grigorescu, Nicolae și Gheorghe. Soarta a rânduit însă altfel pentru Iorga… În încremenirea azurului de astăzi citesc fără niciun rest de echivoc că tihna și culorile sunt aceleași din urmă cu aproape trei veacuri, când Smaranda, nora Zamfirei, reușea să ducă la bun sfârșit lucrarea începută de stăpâna clăcașilor din Lipănești. Un bărbat înarmat cu o prăjină la capătul căreia a fixat un gât din plastic adună discret ionatane. Mirosul fructelor, împrăștiat dincolo de țevile metalice din care apa sfințită curge din belșug după o simplă rotire a robinetelor, m-a tulburat chiar înainte să mă strecor pe sub turnul-clopotniță. „Nu-s de vânzare, maică, s-au făcut puține anul ăsta!”, mă liniștește scurt o băbuță cărnoasă, cu alură de contabilă nemuritoare. Întinderea livezilor și abundența merelor mai că m-au făcut s-o contrazic, dar m-am pierdut în fața zâmbetului ei ferm: „Ia mai bine niscaiva lumânări, aprinde pentru ai tăi. 50 de bani e una”. M-am conformat, am cumpărat patru și chiar când strângeam între degete ceara tăiată cu fin meșteșug, chitit să trec înapoi pragul chioșcului burdușit cu dulcețuri, miere, pliante, cruci, cruciulițe, candele și brățări împletite, m-a izbit prima nedumerire.
„Ajunge cu oasele grele!”
„Cum se intră, maică, la Zamfira, cu mască sau fără mască?”. Strecurată pe lângă peticul albastru ce-l fluturam înspre maica-contabilă, mirarea mea n-a rezistat mai mult de o secundă în aer: „La noi, fără, că doar n-oi sta cu cârpa aia peste gură în aerul ăsta curat ca lacrima. Și-apoi, să-ți spun ceva”. S-a aplecat așa, misterioasă, înfofolită din cap până-n picioare în negru, spre mine: „Umblă vorba că măștile astea sunt pline de viermi”. Prins pe picior greșit, am ridicat, surprins, masca în dreptul sclipirilor vii ale soarelui. „Păi, nu se vede așa, la lumina sfântă a zilei, ci doar la microscop. Pline sunt de viermi!”. Fixat sub ocheada confesivă a maicii-n negru am vârât masca în buzunarul gecii de piele. Apoi am tras-o iar afară de un elastic: „Cum, maică, adică măștile astea cumpărate de la farmacie sunt pline de viermi? Poate doar după ce sunt folosite de treizeci de ori, cum obișnuiesc unii români, să se îmbibe cu fel și fel de bacterii, microbi”. Femeia a zâmbit din nou, îngăduitoare: „Ascultă-mă, mamă, că știu ce zic. Păi, ăștia vor să ne termine, mai ales pe noi, bătrânii. Ajunge cu oasele grele! Nici pe voi n-au să vă țină-n palme, gata, suntem prea mulți. Așa că ia elasticul de la botnița aia albastră și pune-l la o mască făcută de tine acasă, dintr-o bucată simplă de pânză. Și vei fi în siguranță”. „Mulțumesc, să ne vedem sănătoși!”, i-am urat măicuței avide de scenarii pandemice fantastice. „Doamne, ajută!”. Și am pătruns în universul rotund al Zamfirei cu cele patru lumânărele, doi lei toate.
Recordul lui Grigorescu
Aleea tăiată spre altarul mănăstirii lucea de mii de flori coborâte din delicatețea lor. Doi bărbați triști le aruncau, brațe, brațe, într-o căruță din osia căreia se desprindea un cal înalt. „De două ori a dat bruma la noi, au înghețat, trebuie smulse și aranjate straturile”. Măicuța aplecată peste moartea argintie a begoniilor m-a îndemnat apoi domol: „Colo puteți dărui lumină celor adormiți.” La Mănăstirea Zamfira ușile erau închise și socotind că într-o zi de joi nu-i așteptat nimeni să tragă clopotele, mi-am pomenit morții și viii, apoi am dat roată bisericii. Strunită în linii suple, fără zorzoane și găteli împovărătoare, Zamfira impresionează prin simplitate, dar este celebră pentru picturi. Decorarea bisericii mari (Nifon, mitropolitul Țării Românești a clădit și el una, la câteva sute de metri distanță de prima) a fost realizată, între 1856 și 1857, de Nicolae Grigorescu, artist care avea atunci în jur de optsprezece ani. A rămas legendară aventura acestor picturi valoroase, parte în ulei, parte în frescă, executate în doar paisprezece luni. În 1904, mitropolitul Ghenadie Petrescu a dispus repictarea în ulei, însărcinându-l pe Toma Vintilescu. Cinci decenii mai târziu, Gheorghe Vânătoru și Constantin Călinescu au pictat iar peste straturile vechi, de data aceasta în tempera, pentru ca între 1986 și 1989 să se facă, în sfârșit, dreptate. Artistul Ion Chiriac a înlăturat, printr-o migăloasă decupare, toate desenele suprapuse peste pictura originală și a scos la iveală, intervenind doar unde era musai nevoie, capodopera fraților Grigorescu, pentru că Nicolae n-a muncit singur, ci secondat de mezinul Gheorghe. Zamfira este singura „pictură” în frescă a lui Nicolae Grigorescu și cel mai repede conturată. Atât pereții, cât și iconostasul au fost decorați între 16 iulie 1856 și 8 septembrie 1857, când s-a sfințit biserica. Un record!
Arsura
De după silueta albă a basilicii dezmierdate cândva când cu pensula, când cu bidineaua de fondatorul picturii moderne românești o pereche de ochi tulburi, legănată de o barbă alandala, mi-a risipit reveria. Țăranul în salopetă era stingherit de prezența mea insolită. El, împreună cu alți acoliți, montau stâlpi cu lămpi în vârf pe potecuțele de asfalt ale ansamblului mănăstiresc. Măturau, curățau și desfundau țărâna. Eu ce făceam? - părea să se citească în căutătura lui întunecată. Am simțit arsura acelor ochi până ce poarta Zamfirei s-a închis între noi și mică mi-a fost uimirea când, intrând în magazinul cu suvenire pentru a-mi lua rămas-bun, contabila-maică picotea cu capul pe lumânări. Am dat să scap din încurcătură în vârful picioarelor, vocea ei blajină m-a ajuns însă numaidecât: „Ține minte, maică, nu tot ce zboară se mănâncă!”. Apoi, capul s-a plecat din nou, grămadă, în lumânări. Peste perplexitatea mea și chiar înainte de ultima privire strecurată spre crucile tăcute ale Zamfirei s-au așternut apoi și chicotelile a două fetițe subțiri: „L-a prins Baba Covid în mrejele ei, nu mai scapă. L-a prins Baba Covid”.
Scurt istoric
Mănăstirea Zamfira a fost construită în timpul domnitorului Nicolae Mavrocordat, între anii 1721 și 1743, la inițiativa Zamfirei Apostoli, văduva bogatului comerciant Manoil Apostoli. După moartea Zamfirei, sarcina finalizării lucrărilor i-a revenit norei acesteia, Smaranda, fiica agăi Ion Bălăceanu și nepoata voievodului Șerban Cantacuzino, văduvă și ea la acea dată. Inițial, rolul lăcașului, așa cum rezulta din pisanie, era ori de biserică de mir a cătunului de clăcași ce slujeau pe moșiile Manoileselor, ori chiar de biserică de curte a acestora - potrivit speculațiilor profesorului Victor Brătulescu, cercetător care a susținut că la mai puțin de șaizeci de metri de basilică s-ar fi aflat și conacul boieroaicelor, astăzi dispărut. La moartea Smarandei Bălăceanu-Apostoli, în anul 1780, biserica a devenit metoh al scaunului episcopal din Târgoviște, iar în 1832, Zamfira, cu un venit de 1.800 de taleri pe an, trecea drept schit de maici închinat Mănăstirii Câmpulung, aceasta aparținând de scaunul Mitropoliei din București. Cutremurele din 1802 și 1838 aproape au dărâmat micuțul așezământ, ceea ce l-a determinat pe mitropolitul Nifon să decidă ridicarea unei biserici noi, la nici patru sute de metri distanță de cea veche. În 1858 era sfințită basilica lui Nifon, apoi - cinste mitropolitului! - restaurată mănăstirea veche, a Zamfirei, și ridicată o clopotniță. Seismul din 1940, apoi cel din 1977, au pus din nou la grea încercare ansamblul mănăstiresc de pe Valea mijlocie a Teleajenului, doar ample lucrări de reconstrucție făcând posibilă existența lui în prezent.
Clanul Iorga se odihnește la Zamfira
Dacă Nicolae Iorga - asasinat la finalul lunii noiembrie a anului 1940 la marginea localității Strejnic (Prahova) și îngropat în București, la Cimitirul Bellu - n-a avut șansa de a se odihni, așa cum își dorea, sub crucile Mănăstirii Zamfira, membrii familiei acestuia au rămas fideli liniștii de pe malurile Teleajenului. În exteriorul bisericii mari de la Zamfira, pe latura de sud, se află mormintele a nu mai puțin de cinci membri din familia distinsului istoric Nicolae Iorga. De remarcat că savantul și cea de-a doua lui soție, Ecaterina (Bogdan), au avut împreună șapte copii, trei băieți și patru fete: Mircea (1902-1966), Adriana (1904-1912), Magdalena (1905-1993), Ștefan (1906-1975), Liliana (1910-1985), Valentin (1912-1977) și Alina (1916-1976).
Dej a alungat maicile
După mai bine de două secole, activitatea monahală de la Zamfira a fost întreruptă brutal în 1959, prin decretul 410 emis de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Maicile au fost alungate și lăcașul sfânt, sigilat. Ulterior, mănăstirea a fost deschisă, dar avea rol de monument istoric. Abia după 1970 autoritățile au permis maicilor să revină la vechea lor casă.
De la începutul pandemiei și până în prezent, la nivelul județului Prahova, 56.115 persoane au fost confirmate ca fiind infectate cu virusul SARS-CoV-2.
Mănăstirea Zamfira este situată la 14 kilometri nord de Ploiești și la 75 de kilometri de București, în apropierea șoselei București-Ploiești-Vălenii de Munte. Accesul feroviar se face prin gara Lipănești.
Biserica nouă, situată în curtea Mănăstirii Zamfira, a fost ctitorită de Mitropolitul Nifon în perioada 1855-1857, în scopul transferării măicuțelor de la Schitul „Roșioara” de la Filipești de Pădure (Prahova).
1.800 de taleri era venitul Mănăstirii Zamfira în 1832, când aparținea de scaunul Mitropoliei din București