Cu câteva zile înainte de final (17 februarie), Berlinala relevă câteva teme predominante. Am reţinut de data aceasta pelicule legate de istoria politică a planetei şi de unul dintre cele mai dramatice subiecte ale actualităţii: viitorul copiilor.
Din dorinţa de a aduce un omagiu bunicului său, o scenaristă americană, Andrea Chalupa, a dezgropat povestea ciudată a lui Gareth Jones, un jurnalist care a denunţat crimele lui Stalin şi pe care nimeni n-a vrut să-l asculte. Acesta este eroul peliculei Mr. Jones o frescă istorică în regia lui Agnieszka Holland, în competiţie la Berlinală.
S-a pus întrebarea dacă Mister Jones, proprietarul uman al Fermei animalelor din cartea lui George Orwell, publicată în 1945, este aceeaşi personană cu jurnalistul din film. “Nu este chiar el, desigur, dar Orwell îl cunoştea pe Jones şi redactând cartea satirică vizând direct sistemul sovietic s-a gândit la cel care, singur împotriva tuturor, a denunţat, în anii 30, marea foamete orchestrată în Ucraina de regimul stalinist…”, explică scenarista.
Bunicul Andreii Chalupa a fost ucrainean, originar din Donbas. Născut în anii 1910, el a traversat revoluţiile ruseşti, epurările staliniste şi teribila foamete din anii 30, când “tătucul” poporului a confiscat grâul pentru a-l transporta la Moscova. Au murit atunci, în întregul URSS, 8 milioane de oameni.
Bunicul scenaristei a fugit din Ucraina în haosul războiului. La începutul anilor 50, a emigrat în Statele Unite. “Practic, el m-a crescut, şi la moartea lui, mi-a lăsat memoriile sale, scrise în ucraineană. Când am terminat studiile, am plecat în Ucraina şi în Rusia, şi am dat la tradus acest text bulversant. Căutând pe internet, am găsit numele lui Gareth Jones. Nepoata lui, destul de în vârstă, ţinea un site în memoria lui. M-am gândit că ar trebui să-i spun povestea. Aducându-i un omagiu, îl omagiez pe bunicul meu”, mărturiseşte Andrea Chalupa.
Ea şi-a rafinat textul timp de 10 ani. A scotocit istoria, a adus la lumină personaje dubioase, ca Walter Duranty, magnific jucat în film de actorul american Peter Sarsgaard. Duranty a venit în Europa în anii 20. Era un apropiat al satanistului Aleister Crowley. Magia neagră era la modă în acea epocă, în care lumea căuta noi repere după şocul Marelui Război. El a sfârşit prin a se stabili la Moscova. L-a intervievat de două ori pe Stalin şi a contribuit la recunoaşterea URSS de către Roosevelt.
Reportajele sale despre Stalin i-au adus stima stângii americane şi Premiul Pulitzer. El a contestat adevărul mărturiilor lui Gareth Jones.
În 1933, Gareth pleacă în Rusia. Vorbea ruseşte, iar mama sa lucra ca guvernantă a copiilor unui bogat om de afaceri galez. Servindu-se de statutul lui de consilier al Prim-Ministrului britanic Lloyd George, a cerut permisiunea de a vizita uzinele de armament din Ucraina şi a reuşit apoi să scape de însoţitorii săi. În câmpia înzăpezită, a descoperit îngrozit o populaţie decimată de malnutriţie, drumuri pline de cadavre şi a asistat chiar la scene de canibalism. Întors la Londra, deşi nimeni nu voia să-l asculte, a reuşit totuşi să publice descoperirile sale. În 1935, a plecat pentru un reportaj în Mongolia şi a fost asasinat cu puţin înainte de a împlini 30 de ani. S-a crezut că a fost răzbunarea regimului sovietic.
Scenariul Andreii Chalupa povesteşte această călătorie în Ucraina, inserând şi părţi ale memoriilor strămoşului său. Activă politic, ea vede o paralelă cu lumea contemporană: soarta Ucrainei, greutatea aşa numitelor fake news. Dar nimeni nu voia scenariul ei. L-a rescris în 2015, la puţin timp după asasinarea lui Boris Nemtsov, opozantul lui Putin, şi l-a trimis Agnieszkăi Holland, care a acceptat să facă filmul.
Filmul lui Zhang Yimou a fot retras din competiţie
Tot politic a fost primită şi decizia de a retrage din competiţie ultima producţie a regizorului peliculei Soţii şi concubine, Zhang Yimou, intitulată One second, a cărei acţiune se petrece în timpul Revoluţiei Culturale. “Din cauza unor dificultăţi tehnice în timpul post-producţiei, One second de Zhang Yimou nu va putea fi prezentat în 15 februarie, din păcate, în Competiţia Berlinalei”, anunţa un comunicat al festivalului, explicând că, din această cauza, numărul filmelor în competiţie este 16 în loc de 17.
Regizor emblematic în ţara sa, recompensat cu Ursul de Aur la Berlin în 1988, pentru Sorgul roşu, Zhang Yimou narează în pelicula propusă la Berlin anul acesta povestea unui prizonier care evadează din lagărul de muncă în timpul Revoluţiei Culturale (1966-1976) pentru a vedea un film.
Un alt film chinezesc, din secţiunea paralelă Génération, intitulat Better Days (Shao nian de ni) de Derek Kwok-cheung Tsang, având în centru frământările tineretului ţării, fusese deja retras din selecţie săptămâna trecută.
Media, internetul şi cinema-ul sunt supuse unei cenzuri stricte în China. Serialul televizat Povestea palatului Yanxi, despre o concubină care a ajuns în vârful puterii în China Imperială, a fost şi el dezavuat de autorităţi care vor să privilegieze opere conforme cu idealurile comuniste. Canalele de televiziune l-au retras din programele lor.
La această ediţie, niciun film american în competiţie
Pe alt palier, dar nu mai puţin dramatic, se situează producţiile americanilor Casey Affleck şi Jonah Hill, doi actori veniţi pentru prima dată la un festival de cinema în calitate de regizori. Actorul din Manchester by the Sea şi interpretul din Lupul de pe Wall Street, au adus la Berlin peliculele Light of My Life şi 90's, în secţiunea Panorama.
Cu 20 de ani în urmă, Terrence Malick cucerea Ursul de Aur cu Red Line. Anul trecut, Wes Anderson pleca de la Berlin cu Ursul de Argint pentru regia peliculei Insula câinilor. Anul acesta, în Competiţie nu se află niciun film american.
Affleck a cunoscut consacrarea în 2017 cu splendidul Manchester by the sea care i-a adus Golden Globe şi Oscarul pentru cel mai bun actor, dar astăzi este un paria la Hollywood.
“Sper că publicul îşi va păstra libertatea de spirit şi oamenii îşi vor putea exprima liber părerea despre film”, a declarat Affleck.
La Berlinală, festival feminist, având 7 regizoare în competiţie şi preşedinte al juriului pe Juliette Binoche, jurnaliştii nu i-au pus întebări incomode. Dar, cum creaţia lui, Light of my life, imaginează o lume post apocaliptică în care un rău misterios ar elimina femeile de pe suprafaţa Pământului, el a ajuns să vorbească despre încurcăturile sale: “Nu sunt expert în filmul feminist. Am scris scenariul înainte ca această problemă să revină în discuţie. Nu mai este cazul astăzi şi cu atât mai bine. Iubesc subiectul filmului şi el nu este un răspuns la problema mea. Nu ştiu ce vor gândi oamenii despre film”.
Affleck a demonstrat cu această peliculă talent de regizor. Într-un cort din mijlocul pădurii, un tată spune o poveste fiicei sale, o versiune a Arcei lui Noe. Scena durează un sfert de oră. Apoi, cele două personaje pornesc la drum şi producţia dezvăluie motivul rătăcirii lor într-un peisaj hivernal şi ostil.
O epidemie a decimat femeile, purtătoare ale unui virus mortal. Numai câteva supravieţuitoare sunt găzduite într-un bunker. În această lume fără femei, rămân numai bărbaţi brutali, motiv pentru care tatăl a tăiat părul fiicei lui ca să pară băiat. Ei traversează pădurile, îşi găsesc refugiul într-o casă abandonată, nu reuşesc să fie liniştiţi mult timp.
Affleck joacă foarte bine în rolul tatălui dezolat, protector şi neliniştit. Ca regizor, el reuşeşte să amplifice tensiunea fără efecte speciale.
S-ar fi crezut că publicul se va destinde cu Jonah Hill, actorul comic descoperit în producţiile lui Judd Apatow (Knocked Up, SuperGrave, Forgetting Sarah Marshall, Funny people) şi recunoscut pentru talentul său graţie peliculelor Stratège de Bennett Miller şi Lupul de pe Wall Street de Martin Scorsese. Fals.
90's n-are nimic amuzant. Jonah Hill semnează un film foarte personal, nostalgic şi melancolic. El îl aduce pe ecran pe Stevie (Sunny Suljic), care are 13 ani şi se îndoieşte deja de existenţa fericirii. Acţiunea se petrece în Los Angeles-ul anilor 1990. Stevie intră într-o bandă de skateri a cărei mascotă devine. Sunt copii nerăsfăţaţi de soartă, care îşi pierd timpul pe role. Alcoolul şi fetele sunt şi ele în centrul preocupărilor. Hill reuşeşte să creeze personaje simpatice, amintindu-şi de tinereţa lui fără a o înfrumseţa, dar şi fără a o demoniza.
O peliculă răvăşitoare despre preoţii pedofili
Ce facem din copiii noştri? Prăzi, criminali, terorişti sau pacienţi care au nevoie de îngrijire? La jumătatea Berlinalei, privitorul începe să se îndoiască de capacitatea speciei de a se perpetua. Recurenţa acestei teme, alese probabil din dorinţa echipei de programare a festivalului de a propune o selecţie coerentă, prezenţa acestor copii pierduţi care bântuie filme venite din Napoli, New York sau din viitor, tendinţa se impune ca un simptom.
Grâce à Dieu de François Ozon, despre victimele pedofiliei din Biserică pune în scenă magistral lupta unui mic grup de oameni, taţi de familie cei mai mulţi, care luptă pentru a scoate la lumină un adevăr dureros, în pofida preţului plătit de familia lor, de viaţa lor profesională. François Ozon se inspiră din parcursul victimelor lui Bernard Preynat, preot acuzat de pedofilie. Victimele, foşti scouts ai trupei Sainte-Foy-Lès-Lyon, au fost întâlnite de regizor care s-a gândit iniţial la un documentar, preferându-i apoi o ficţiune fidelă realităţii.
Alexandre Hezez, François Devaux şi Pierre-Emmanuel Germain, trei stâlpi ai asociaţiei “Parole libérée”, care cuprinde victimele părintelui Preynat, sunt interpretaţi de Melvil Poupaud, Denis Ménochet şi Swann Arlaud. Ozon filmează oameni prăbuşiţi, fragilizaţi, care nu se tem să plângă pentru a-şi regăsi demnitatea.
La Paranza di bambini a emoţionat Berlinala
O altă faţă a temei apare în La Paranza di bambini, creaţia italianului Claudio Giovannesi. Regizorul s-a inspirat din romanul lui Roberto Saviano, care descrie vieţile bandelor de adolescenţi din cartierele defavorizate ale oraşului Napoli. Camera se lipeşte de figurile adolescenţilor care aleargă pe scuterele lor pe străduţele ponosite din carierul popular ale oraşului. Vor să se distreze şi, evident, nu sunt la şcoală. Nicola este unul dintre ei. El se joacă uneori de-a gangsterul cu un pistol de plastic. O urmăreşte, de asemenea, pe mama lui, în spălătoria ei, care suferă o tâlhărie a mafiei. Pentru a o feri de ameninţare şi a-i schimba viaţa, Nicola se hotărăşte să lucreze pentru mafie. Treptat, banda lui va urca scările crimei. “Este un film despre sfârşitul inocenţei. Totul începe ca un joc, apoi aceşti tineri îşi dau seama că alegerea lor este ireversibilă”, mărturiseşte regizorul.
Scenariul ar putea fi banal, dacă povestea nu s-ar inspira şi din fapte reale. În film, ca şi în realitate, tinerii profită de arestarea vechilor “capo” pentru a-şi croi un drum în lumea străzii. Evoluţia este vizibilă în multe organizaţii criminale, nu numai în Italia, dar şi în Africa de Sud sau în America Latină, după părerea lui Genovese.
Actorii au fost recrutaţi din cartierele populare din Napoli. Claudio Genovese mărturiseşte că a văzut 4.000 de tineri din care a selecţionat numai câţiva. “Nu sunt criminali. Dar trebuiau să aibă o experienţă a acestui fel de viaţă”, pentru a o înţelege şi a o exprima pe ecran. Tinerii actori au descoperit scenariul pe măsură ce se filma, pentru a-şi însuşi destinul tragic al pesonajelor.
André Téchiné abordează problema terorismului
Rămânând cumva în zona temelor anunţate, trebuie amintită şi producţia franceză L’Adieu à la nuit, a regizorului André Téchiné, care o are în rolul principal pe icoana filmului francez, Catherine Deneuve, peliculă prezentată săptămâna aceasta în afara concursului.
La trei ani după Quand on a 17 ans, Téchiné s-a întors la Berlinală cu acest lungmetraj, o imersiune vertiginoasă în recrutarea tinerilor francezi în favoarea jihadului. Un subiect cu atât mai riscant, cu cât fenomenul a fost îndelung analizat.
În acest al 26-lea film al său, regizorul evocă dilema lui Muriel, o bunică întrupată de Catherine Deneuve, în faţa alegerii nepotului ei, Alex, care s-a decis să părăsească Franţa pentru a întâlni grupul terorist Daech.
L'Adieu à la nuit marchează cea de 8-a colaborare a actriţei cu André Téchiné, care a distribuit-o, mai ales în anii 80, în Ma saison préférée, Les Voleurs, care i-a adus lui Deneuve o nominalizare la Premiile César, sau La Fille du RER
Alături de ea întâlnim tineri actori care promit, printre care elveţianul Kacey Mottet-Klein (Quand on a 17 ans) şi Oulaya Amamra care a fost distinsă cu Premiul César pentru tânără speranţă, în rolul din pelicula Divines, regizată de sora ei, Houda Benyamina
Regizorul s-a inspirat din scrierile lui David Thomson, marele reporter specializat în parcursul jihadiştilor francezi revenţi din Siria şi Irak.
Scenariul lui Téchiné şi al lui Léa Mysius se apleacă asupra portretizării a două personaje: copilăria lui Muriel în Algeria, moartea fiicei sale, mama lui Alex, refuzul băiatului în confruntările cu tatăl său care s-a recăsătorit în Guadalupe. Geopolitica, cu tensiunile ei vechi şi noi, este încă o problemă privată, se intersectează cu experienţele de viaţă, cu trama relaţiilor cotidiene.
Filmul se concentrează înainte de toate pe o dimensiune familială, aproape riscând inconsistenţa şi supeficialitatea faţă de marile probleme ale terorismului global, ale luptătorilor străini, ale întrebărilor fundamentale.
Téchiné sondează însă motivaţiile şi psihologiile acestora, căutând urmările tensiunilor şi spontaneitatea privirii asupra adolescenţei, specifice cinema-ului său. Relaţiile familiale dau profunzime demersului, susţinut mai ales de puritatea gesturilor minimale ale lui Catherine Deneuve, interpretând o eroină suspendată între libertate şi control, între inimă şi logică.