Nici măcar francezii, notorii pentru cerbicia cu care "naționalizează" toate cuvintele și expresiile englezești nu au încercat să traducă termenul "Brexit". Cuvântul figurează ca atare în dicționarele franțuzești.
Asta nu i-a împiedicat însă să se gândească să facă în așa fel încât, după ieșirea efectivă a Marii Britanii din Uniunea Europeană, limba franceză să ia locul celei engleze ca limbă dominantă în cadrul structurilor de conducere ale UE. Încă de la câteva luni de după referendumul care a avut ca rezultat opțiunea Brexit, negociatorul șef al Uniunii pe această temă, Michel Barnier, a cerut ca negocierile cu Londra să se deruleze preponderent în limba franceză, solicitare rămasă fără rezultat.
Mai recent, președintele Franței, Emmanuel Macron, a spus că nici înainte de Brexit Marea Britanie nu s-a implicat prea mult în politica comunitară, deci este cu atât mai firesc ca, după plecarea britanicilor, limba franceză să devină "limba oficială" a Bruxelles-ului.
Iată însă că, precum toate lucrurile care țin de cultură, tradiții și mod de viață și care nu pot fi șterse și înlocuite automat din pixul reglementatorilor, limba engleză nu se dă plecată din UE. Mai mult, potrivit unei analize Politico (https://www.politico.eu/article/french-english-language-brexit-european-parliament-ecj-commission-eu-next-waterloo/), engleza este în postura de a-și întări și consolida dominația în instituțiile europene după Brexit, spre nemulțumirea francezilor.
În aprilie, ambasadorul francez la UE a părăsit în semn de protest o ședință de dezbatere a bugetului comunitar după i s-a cerut să accepte decizia celorlalți participanți, ca discuțiile să se poarte exclusiv în engleză.
Limba engleză nu părăsește, deci, UE, așa cum nici Marea Britanie nu iese de facto din Europa, economia sa participă la diviziunea europeană a muncii. Legăturile naturale spontane sunt prea puternice pentru a fi rupte birocratic.