„Întors în țară la câțiva ani după moartea tatălui exilat la Berlin, Luca Ion (Luchi) Caragiale și-a «comis» primele încercări literare în paralel cu o activitate de funcționar pro-german sub ocupație (șef de cabinet al ministrului V. Arion; același colaboraționism îl va împiedica mai târziu pe fratele său vitreg, Mateiu, să acceadă în diplomație). Gherist politic și prin alianță, căsătorit cu Fanny, fiica lui Alexandru Dobrogeanu-Gherea și nepoata criticului, Luchi a scris, împreună cu Ionel Dobrogeanu-Gherea, unul dintre primele noastre «romane ale adolescenței», Nevinovățiile viclene. Apărut fragmentar în Viața Românească în 1920, romanul va fi tipărit integral postum, în 1967.”, sesiza criticul și istoricul literar Paul Cernat în fuga unei minibiografii închinate fiului cel mic al lui nenea Iancu.
Răpus de „boala secolului”
Pe același fir epic: „Risipite prin revistele vremii, versurile sale sentimental-ironice (post-minulesciene, dar de un rafinament particular) vor apărea și ele foarte târziu (în vol. Jocul oglinzilor, 1972, gândit sub acest titlu de tânărul autor). Răsfățat de tată spre invidia ursuzului, dar mai norocosului literar Mateiu, cosmopolit monden și dezabuzat pe stil scott-fitzgeraldian, Luchi a murit la doar 28 de ani, pe 7 iunie 1921, de gripă.”
Joc prestigios de cuvinte
„Dispariția prematură din viață a lui Luchi Caragiale - asemenea Iuliei Hasdeu și lui Nicolae Labiş - constituie o pierdere irecuperabilă pentru literatura română, nu numai pentru poezia modernistă, cum scria, la 1926, E. Lovinescu, în Evoluția poeziei lirice, întrucât, pe lângă calitățile lui de asimilare şi virtuozitatea vădită în toate manifestările sale îndreptate de la sine spre paradoxal, din cantilenele de iubire tomnatică, monotonă şi insinuantă şi elegiile uniforme, se distinge la el discursivitatea laforguiană și, mai ales, jocul prestigios al efectelor de asociații de cuvinte, dar nu şi de imagini.”, evidenția, la rândul lui, regretatul critic literar Mircea Coloșenco (mort zilele trecute, în 10 august 2024).
Au mai scris despre Luchi Caragiale, ca despre un poet înzestrat, dar având unele scăpări estetizante, Vintilă Russu-Şirianu (Flacăra, 1922), N. Iorga (Istoria literaturii româneşti, 1934), Al. Piru (Istoria literaturii române…, 1981), în timp ce Lidia Bote, autoarea unei monografii (Bucureşti, 1966) şi a unei antologii dedicate simbolismului (Bucureşti, 1968), nu-l include în nici una din cele două lucrări merituoase. În schimb, Mircea Scarlat (Istoria poeziei româneşti) a încercat o restructurare a poziției instabile a posterității față de fiul cel mic al marelui Caragiale: „Poetul a vădit o mare disponibilitate şi, dacă nu s-ar fi stins atât de tânăr, ar fi devenit, probabil, unul din reprezentanții de frunte ai modernismului moderat. Oricum, rămâne cel mai dotat şi mai modern poet din dinastia Caragiale.”
Rime „luchiene”
Cântec întru slăvire
S’ au desmorțit crengile
şi-au strigat țigăncile:
„iarbă mare”…
una-avea basmaua roşie,
alta-avea basmaua verde, –
toate-aveau basma murdară
cum treceau pe stradă-afară
şi strigau la „iarbă mare”.
S’ au deschis ferestrele
către’ ndepărtări albastre
şi’ n norocul de afară
sboară soare…
plopii au şireturi verzi,
e desmorțirea crengilor
ca basmaua țigăncilor
care trec cu „iarbă mare”.
„Iarbă mare” ’n joc de fum
primăvară în noroiul de pe drum,
– trupeşă, şubredă, subțire!
Vremea par’ că lâncezeşte
şi tânjeşte,
sufletul, albastru şi subțire,
urcă’ n sbor uşor spre zare…
ca un fum de „iarbă mare”…
131 de ani s-au împlinit în 2 iulie 2024 de la nașterea lui Luca Ion „Luchi” Caragiale
„Eu ştiu că tu rămas-ai aceeaşi, zâmbitoare,/ Cu ochii mari de vrajă şi mâinile subțiri;/ Că spui şi astăzi vorbe bogate-n amăgiri/ Şi-ai buzele ca aripi ce tremură uşoare.” (Luca Ion „Luchi” Caragiale, „Stanțe”, „Sburătorul”, 1920).
Luchi Caragiale a cunoscut bine literatura lui Fr. Villon, E. A. Poe, Hamsun ş.a., din ale căror creații a tradus cu talent.