Dar nu această căsătorie (care i-a permis închipuitului aristocrat Mateiu Caragiale să-și arboreze stindardul Karabetzilor într-o țarină din Bărăgan) va fi miezul portretului de astăzi. Poteca e bine bătătorită: la 38 de ani, trăiți pe muchia parazitismului și a oportunităților țintite, primul băiat al lui I.L. Caragiale dă o lovitură răsuflată, fiind acceptat ca partener de viață de Marica Sion, una dintre fiicele poetului Gheorghe Sion, mireasă cu 25 de ani mai în vârstă decât mirele. 25! Marele amor s-a consumat în strada Robert de Flers din Micul Paris și la Fundulea, la moșia Sionilor, unde Mateiu se instala vara, ca un boier scriitor din vremuri vechi. Data acestei căsătorii - 22 iunie 1923 - este, așadar, doar rama crochiului propus aici, ancora ce coboară din trecut în ziua de azi. Cu 13 ani înainte de mariajul acesta bizar și disperat (sau invers) - și din acest punct începe povestea noastră - în viața lui Mateiu s-a petrecut ceva grav, ceva care l-a condus spre poezie, apoi spre literatură, întru nemurire. Căzut la pat, lovit de o boală grea (în acele timpuri), Mateiu s-a apucat să compună versuri, să scrie. Asta i-a deturnat destinul și i-a asigurat gloria.
Cu ochii înlăcrimați
Dar să dăm credit povestitorilor. Primul e Paul Cernat, critic și istoric literar: „Mateiu Caragiale s-a îmbolnăvit de rujeolă la București, în 1910 (la 25 de ani așadar) - afecțiune de pe urma căreia și-a revenit cu greu, la Berlin, și despre care vorbește în nuvela Remember. Sora lui, Ecaterina (Tușchi) își va aminti, decenii mai târziu, că Matei a făcut și o complicație literară care nu numai că n-a avut leac, dar l-a și salvat de la uitare (nu mi-e totuși clar dacă junele și-a scris sonetele în timp ce era bolnav): «Aflând că Matei s-a îmbolnăvit de pojar, tata a plecat urgent la București. Când s-a întors la Berlin, a desfăcut plicul pe care Matei i-l dăduse pe peronul gării și a citit cele treisprezece sonete scrise de fiul răzvrătit. Ne-a citit și nouă versurile, cu ochii înlăcrimați. Erau atât de frumoase, cizelate în cel mai prețios metal! Nenorocitul, spunea tata, cât i-am spus să nu se apuce de literatură! L-am sfătuit să facă orice meserie, numai pe asta nu: e cea mai trudnică. Dar acum s-a molipsit și nu mai pot să-l scap! În fond, era totuși fericit și, uitând de trecut, a plecat, chiar a doua zi, din nou în țară să se ocupe de publicarea sonetelor, care au și apărut în Viața românească. Când s-a întors la Berlin, l-a adus și pe Matei să-și petreacă convalescența»”.
Trafic de influență
Babacul Caragiale n-a ezitat să-și folosească relațiile pentru a-și debuta fiul. Traficul de influență l-a inclus pe scriitorul și șeful de revistă Garabet Ibrăileanu: „Stimate amice - îi scria nenea Iancu Ibrăileanului. Sper să fiu duminică 29 apr. la Iași, unde viu într-adins pentru a vă vedea - pe amicul Stere și pe d-ta. O să-mi permit a vă prezenta pe un debutant în litere, care dorește să capete botezul cernelii de tipar cu blagoslovenia «Vieții Românești». Să vedem dacă m-am înșelat crezând că merită și tânărul meu această înaltă onoare... Până la revedere, o strângere de mână, cu frățească dragoste, de la bătrânul dv. Prieten (Ion Luca Caragiale, luni seara 23 apr., st.v./6 mai st. n. 1912)”.
Pajere
Care este însă istoria acestor sonete, cum au fost ele întâmpinate de critică, receptate de cititori? Și cum „sunau”? „Scrise între 1904 şi 1913 şi publicate mai întâi în Viaţa Românească şi Flacăra (1912-1913, 1916), iar într-o plachetă, după dispariţia scriitorului, versurile lui Mateiu Caragiale n-au avut deloc succesul de care s-a bucurat în critica literară Craii de Curtea-Veche - opina regretatul profesor Eugen Simion într-un număr (6/2018) al revistei Caiete critice: „E. Lovinescu semnalează într-un rând influenţa lui Heredia, preocupările lui heraldice (ceea ce este de ordinul evidenţei!) şi tonul arhaic al tablourilor. Perpessicius - cel mai entuziast şi mai consecvent dintre admiratori - scrie că sonetele se disting prin «sobrietatea plină de evocare a liniilor» şi prin accentul pus pe «pitoresc şi decorativ», ceea ce, iarăşi, se vede numaidecât... Tot atât de reţinut este şi Vladimir Streinu, care observă că Pajere se disting prin «arta picturală» şi prin faptul că «îngheaţă în probleme de heraldică» cultul lui Mateiu Caragiale pentru trecutul nostru războinic. Puţin mai receptiv, G. Călinescu observă nota bizantină şi obsesia unei eredităţi ilustre în «tablourile murale», imitate după D. Teleor. Criticii mai noi laudă, gradual, arta picturală şi «tehnica lucrăturii» din Pajere (Ovidiu Cotruş), «galeria de icoane [...] păgâne» (D. Micu) şi, într-o notă mai pozitivă «acea fermecătoare sinteză de timpi istorici» (Dinu Flămând). Cei care acordă o mai mare atenţie acestor sonete sunt Alexandru George şi Barbu Cioculescu”.
Geamătul strămoşilor adormiţi
Anume: „Acesta din urmă, care a alcătuit şi ediţia definitivă a scrierilor lui Mateiu Caragiale, analizează cu minuţie şi pricepere, în introducerea la ediţia citată, structura formală a versurilor, «nexul artistic», «tehnica de frescă» şi remarcă timpul [lor] mitic, melancolia poetului sceptic, în fine, subiectivitatea din interiorul acestei retorici bine dichisite. Sunt 20 de poeme în volumul Pajere, dintre care 15 sonete. Ce se observă numaidecât, când le citim azi fără prejudecăţi, este, într-adevăr, buna lor lucrătură, ca să reluăm termenul de dinainte. Fiul cel mare al lui I.L. Caragiale face exerciţii de stil şi îşi pune fantasmele (fantasmele unei medievalităţi războinice ilustre, «îmbălsămate-n taina măririi strămoşeşti» şi a unui timp de strălucite vedenii, prezente încă de acum - începutul tinereţii - în imaginarul matein), transpuse, zic, în versuri bine lustruite, cu imagini statice, încremenite şi juxtapuse în spaţiul tabloului. Imaginile au, toate, măreţie de simbol romantic (Clio): amurgul este un rug de purpuri, norii zac încremeniţi «în pragul genunilor cereşti» ca «uriaşe stoluri», jos, pe pământ, se văd cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite, ceaţa serii acoperă «troianele de jar», vântul provoacă un «mândru freamăt» în suflet şi, în această atmosferă de sublimităţi, se aude geamătul strămoşilor adormiţi”.
Purpură
Pe fir: „O Laudă a Cuceritorilor sporeşte numărul acestor imagini oximoronice, aspre în strălucirea lor decorativă, tainice, totuşi, în profunzimea lor: cuceritorul barbar mână gloate ce sfarmă împărăţii bătrâne, altarele sfinte sunt prădate şi pângărite, zările sunt mohorâte, se aud «surle asurzitoare» şi spijele se întrec turbate, nori sumbri sunt goniţi «de aspra vijelie» şi, în acest peisaj fastuos sângeros, piere, trădat, măreţul cuceritor barbar. Cruntul, crudul poem barbar, care traduce, s-ar părea, în versuri clasicizante metaforele neîntrecut sublime ale lui Eminescu din poemele despre facerea şi desfacerea universului, se încheie, totuşi, cu strofe mai personale, de o reflexivitate mai calmă şi mai muzicală. Un discret poet al amurgului şi al serilor adânci şi strălucite de toamnă iese, aici, la iveală. Apare, acum imaginea purpurii, care-l va însoţi totdeauna pe Mateiu Caragiale în scrierile sale, ca şi taina, tainicul: De mult, încât cad pradă amăgiri Când Cerul pârguit la zări cuprinde Purpura toată, şi toţi trandafirii, Şi-n sânge scaldă para ce-l aprinde De vii văpăi - privind atunci amurgul, Un dor păgân sălbatic mă încinde, Şi văd, stăpâne, cum îţi arde rugul”. Contemplarea estetică calmă este însă scurtă în Pajere şi curând versurile, descriptive, cu perifraze savante, intră într-o frenezie rece. În tabloul minuţios cizelat pătrund imaginile”.
Versuri vizuale
Tot aici: „În Prohodul războinicului revin, în forţă, cetăţile arse, rugurile, vânătorii crunţi şi trupurile răstignite. Imaginarul tânărului Mateiu Caragiale este plin de atrocităţi biblice notate, toate, cu oarecare plăcere estetică îngheţată, obiectivă, fără sentimentul tragicului. Pe schela uriaşă de prăzi şi de odoare (Prohodul războinicului) se profilează figura de zeu a falnicului cuceritor şi pe zalele aurite ale luptătorilor sălbatici cade o misterioasă purpură: «Şi trupuri răstignite şi tigve rânjitoare, Şi prunci zdrobiţi şi roabe cu sânul spintecat Se sbat în gheara morţii pe rugu-nsângerat, Ce-n vârfu-i poartă leşul înţepenit călare. În purpura înfiptă pe zalele-aurite Cuceritorul pare urdiilor cernite, Un falnic zeu ce cată să se avânte-n nori, Şi, ne’mpăcaţi în juru-i, cu suliţele-ntinse I-arată către zare pletoşii luptători Cum ard îngenuncheate cetăţile învinse». De aici şi din alte poeme se vede că Mateiu Caragiale i-a citit pe parnasieni şi că a învăţat de la ei că tehnica poetică este o virtute esenţială a poeziei. Poate chiar gustul lui pentru medievalităţile sângeroase şi preferinţa lui pentru viziunea grandorii cosmice să fie influenţate de lectura Trofeelor lui Heredia şi a Poemelor antice şi a Poemelor barbare ale lui Leconte de Lisle. Cel dintâi (…) face în cele 118 sonete pe care le-a scris o poezie picturală şi evocă, maiestuos şi rece, pe «Conquérants». Autorul Poemelor antice este fascinat de imaginea morţilor violente şi, în versuri descriptive şi vizuale, evocă un Ev Mediu grandios şi crud. Autorului Pajurelor îi place şi lui «să tachineze muza», cum declară Heredia, făcând portrete lirice în linii violente şi să versifice contrastele provocatoare. Două dintre ele mi se par reuşite”.
Negativități
Care? „Domniţa şi des citatul de criticii literari: Trântorul. În trupul armonios, cu mişcări molatice, în graiul duios şi răsfăţat şi în ochii galeşi se ascund ispite pătimaşe şi doruri înveninate. Rănită în tinereţe, Domniţa cu mers graţios şi sprâncene trufaşe, tânjeşte după ceva ce poemul nu spune şi moare, romantic, de tristeţe. Preocuparea parnasienilor pentru veşmintele sclipitoare şi pentru podoabele fastuoase se întrevede şi în versurile picturale ale estetizantului Mateiu Caragiale: «Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene Ispita pătimaşă şi doru-nveninat. E-înaltă, cu păr galben, cu mersul legănat, În grelele-i veşminte păşind măreţ şi alene. Mişcările-i sunt line, molatece, viclene, Şi dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat, Dar, cine-i cată-n faţă se pierde săgetat De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprincene. Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir, În mâna-i - spelbă floare de ceară străvezie Ea poartă pe subţirea năframă nerămzie Ca un potir de sânge un roşu trandafir Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe, Tânjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe”. Portretul Trântorului, os domnesc şi viţă de Împărat, este construit aproape numai din negativităţi. El cumulează viciile mari şi mici, trupul lui este o ruină, filosofia sa de existenţă este lenea, modul lui de expresie este înjurătura. Doar sentimentul morţii trezeşte în urmaşul becisnic mândria boierească a înaintaşilor. S-a făcut, nu fără temei, supoziţia că Trântorul prefigurează, în imaginarul matein, figura nocturnă a lui Paşadia din Craii de Curtea-Veche, craiul care ziua lucrează la o operă secretă capitală, iar noaptea se destrăbălează...”
Note fanariote
Mai departe: „Poate fi o referinţă, dar din portretul trântorului lipseşte completamente nota înalt intelectuală, diurnă a craiului matein. Portretul oriental din Trântorul lasă impresia că este scos dintr-un album de desene din epoca fanariotă: «În trândavă-aromeală stă tolănit greceşte Urmaşul lor. Urât e, bondoc, saşiu, peltic. El antereu alb poartă, metanii şi işlic. În puf, în blăni şi-n şaluri se-ngraşă şi dospeşte. Şi gura-i strâmbă numai măscări bolboroseşte. E putred, deşi tânăr: sărmanu-a fost de mic Crescut pe mâini străine. El joacă din buric, Înjură, se răzgâie şi râde-apoi prosteşte. Îl leagănă maneaua, e veşnic beat de vutcă, Să-ncalece i-e frică, pe braţe-l duc la butcă; Dar, el, ce os de Domn e şi viţă de Împărat, Ades, făr’ să-şi dea seama, îşi mângâie hangerul, Şi când în faţa morţii odată s-a aflat, În trântorul becisnic s-a deşteptat boerul».
O candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt…
Există în aceste Pajere cu versuri obiective, lucrate la gherghef, cu «taine-îmbălsămate» şi «murinde văpăi» şi tonalităţi mai personale, cum ar fi acelea din Întoarcerea învinsului despre «floarea spinoasă-a-nstrăinării» sau, în Mărturisire, unde poetul parnasian evocă, în limbajul liric al lui Grigore Alexandrescu, visările apuse, melancolia serii şi pustietăţile singurătăţii. Poezia are, aici, mai multă personalitate, versurile sunt fluente şi imaginea ruinelor (dragă preromanticilor români) este lucrată cu meşteşug, într-adevăr, de «maître mosaïste», în parafraze lirice ce cultivă taina cu visările vechi. Lipseşte, oricum, din ele, sugestia cruzimii medievale care stăpâneşte, în genere, poezia lui Mateiu Caragiale: «Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale, Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi, Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm unde le-i pale, Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi. Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină, Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc, Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină, Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc. Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge, Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt, E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge, E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt”.
103 ani se vor împlini în 22 iunie 2026 de la căsătoria lui Mateiu Caragiale cu Marica Sion, mireasă cu un sfert de veac mai în vârstă decât mirele.
«Nenorocitul, cât i-am spus să nu se apuce de literatură! L-am sfătuit să facă orice meserie, numai pe asta nu: e cea mai trudnică. Dar acum s-a molipsit și nu mai pot să-l scap. - I.L. Caragiale, după ce Mateiu i-a înmânat primele sonete
1929 este anul în care Mateiu Caragiale a fost recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul Craii de Curtea-Veche, carte apărută în același an.
Aflând că Matei s-a îmbolnăvit de pojar, tata a plecat urgent la București. Când s-a întors la Berlin, a desfăcut plicul pe care Matei i-l dăduse pe peronul gării și a citit cele treisprezece sonete scrise de fiul răzvrătit. Ne-a citit și nouă versurile, cu ochii înlăcrimați. - Tușchi Caragiale, sora vitregă a lui Mateiu
Mateiu Caragiale s-a îmbolnăvit de rujeolă la București, în 1910 (la 25 de ani) - afecțiune de pe urma căreia și-a revenit cu greu, la Berlin, și despre care vorbește în nuvela Remember.
