Continui să cred în iminența unui declin economic pe care nu reușim încă să-l evaluăm cu realism și pentru care nu avem încă nicio strategie de fugă. Efectele coronavirusului asupra economiei globale nu sunt centrate într-un singur sector, lovitura e mult mai periculoasă, mai amplă și complexă decât criza financiară survenită în 2008. Nu văd la autorități nici o discuție serioasă care să încerce măcar să anticipeze cât de severă va fi prăbușirea economiei și care vor fi consecinţele permanente ale restricțiilor, izolării, carantinării, distanțării sociale impuse spentru combaterea pandemiei Covid-19.
La marile puteri economice, observăm recrudescența “marelui guvern” (numit astfel de fostul ministru de externe german Joschka Fischer). La economiile mărunte și vulnerabile, vedem mai curând o bâlbâială în deciziile unor guverne mici cu pretenții de guverne mari. Concluziile dezbaterii “Decizii în Noua Economie” conduc către o idee limpede: toți așteaptă ca statul să injecteze bani grei în economie, salvând astfel sectoare și industrii esențiale și companii periclitate.
Prins la început de an cu garda jos, lumea așteaptă salvarea de la un guvern ce trebuie să demonstreze că este capabil să o facă. Pentru salvarea vieții cetățenilor săi, statul trebuie să asigure furnizarea de articole medicale esenţiale, de echipament de protecţie, de dezinfectanţi, dar și numărul corespunzător de paturi de spital, de unităţi de terapie intensivă şi personal medical, fie el civil sau militar. Dar în același timp, pentru salvarea companiilor din România, statul trebuie să asigure continuitatea fluxurilor economice, a lichidității și a cererilor în piață. Cum și mai ales cu ce ne repornim economia? Ce altceva în plus față de o ordonanță - fie ea și militară - trebuie să primim ca afacerile să se deschidă din nou? Cum revenim la muncă și cu ce șanse de recuperare a veniturilor pierdute?
Politologul George Friedman spune simplu: “criza coronavirusului are asemănări cu războiul, (…) iar la război, regula este că nu există un preț prea mare pentru a fi plătit pentru victorie”. Cu atât mai mult cu cât victoria înseamnă viață pur și simplu: viață fizică și viață economică. Ce preț plătește statul pentru salvarea națiunii sale? Statul trebuie să se afirme astăzi față de comunitatea de afaceri mai ales în ceea ce priveşte mutările strategice. La nivel european, guvernele au început să lucreze în acest sens. La nivel național, ziua de 15 Mai pare a fi o promisiune: admițând că va fi ținută sub control până în a doua jumătate a anului criza de sănătate, de la 15 mai sperăm să începem o recuperare etapizată a activității economice și sociale.
Dar pentru victorie e nevoie de învingători la cârmă și de o strategie de fugă din criză. Nu am auzit încă nimic.