Cum s-a extins Capitala spre periferii datorită restaurantelor
Centrul Vechi e principala atracţie a Capitalei moderne. Însă câţi tineri ştiu istoria celor mai cunoscute restaurante ale Bucureştiului sau pot să-şi închipuie atmosfera din localurile de odinioară? Cartea "Cele mai vechi cârciumi bucureștene și clienții lor celebri", care apare miercuri, 30 august cu Jurnalul Naţional, aduce în atenţie istoria de mult uitată ale unor localuri celebre din trecut.
Unele au rezistat peste veacuri, altele nu. Hanul lui Manuc, Capşa, Caru’ cu bere, Leul şi cârnatul, Şarpele Roşu îşi dezvăluie secretele sub peniţa autorului Dan-Silviu Boerescu. Un spaţiu generos este alocat unui celebru local al Bucureştiului modern: Şarpele Roşu, o cârciumă de cartier, cu muzică ţigănescă, unde se adunau marii actori ai României. Gheorghe Dinică, Ştefan Bănică Senior, Radu Beligan, Ştefan Iordache, George Mihăiţă, Colea Răutu, Dorel Vişan, Nicu Constantin veneau să asculte muzica lui Nelu Ploieşteanu şi a orchestrei sale. Acolo se cânta "imnul" localului, "La Chilia-n port", cu precădere de formidabilul trio Ploieşteanu-Dinică-Iordache. După ce maeştrii au plecat treptat dintre noi, şi faima cârciumei s-a diminuat. Iar restaurantul lui Iordache, unde se spune că au apărut şi micii, celebrii mici din bucătăria românească, are un loc de seamă.
Însă nu numai fiecare local este "dezbrăcat" de secrete. De pildă, din carte aflăm că, datorită cârciumilor, Bucureştiul s-a extins spre periferii. Cum? Legislaţia prevedea şi încă mai prevede ca taxele pentru localurile din afara Capitalei să fie mai mici. Astfel, patronii îşi mutau localurile câţiva paşi după barieră. Periodic, autorităţile repoziţionau barierele mai departe, ca să colecteze taxe mai mari. Iar cârciumarii găseau alte locuri unde taxele erau mai mici şi tot aşa.
Şi atmosfera vechiului Bucureşti este redată cu acurateţe. Citind, paşim în vremurile de odinioară şi simţim aroma unei porții de ciorbă de burtă aburindă, a unui platou de patricieni dolofani sau a unui castron de scordolea de raci. Iar o moviliță de sarmale (fierte, după îndemnul lui Păstorel, de două ori - o dată în borș și încă o dată în Grasă dulce de Cotnari), o carafă de vin brumată, o tipsie cu plăcinte abia scoase din cuptor și câteva țoiuri de țuică bătrână, învechită zece ani în butoiaș de dud, închinate la urmă pentru o digestie lesnicioasă… și furtunile istoriei puteau fi altfel înfruntate în orașul în care nu a constituit niciodată un păcat să înmoi neaoșii mititei direct în paharul de cristal cu cea mai fină licoare din Champagne!
La un moment dat, Bucureștii aveau mai multe cârciumi, birturi, zahanale, bodegi, restaurante și grădini cu grătare decât străzi! Dacă pe la 1860, erau activi în capitală 41 de "restauratori” (proprietari de restaurante), 95 de cafegii şi 1.403 de cârciumari, adică în total 1.539 negustori cu atribuţiile "alimentaţiei publice”, o numărătoare din 1943 zice că orașul avea nici mai mult, nici mai puțin de 687 restaurante (localuri mari în care se prepara mâncarea și se servea alături de băuturi), 381 birturi (restaurante mai mici), 610 bodegi (localuri mici în care se serveau gustări și băuturi), 61 cârciumi ("bodegi mai țepene”) și 33 hanuri (localuri unde puteai să și dormi, nu doar să iei masa).