Spre deosebire de sistemele electorale cu care europenii sunt obișnuiți, în Statele Unite președintele țării nu este ales prin vot direct. Cetățenii votează, însă opțiunile lor nu se contabilizează la nivel național în dreptul candidatului favorit, ci decid atribuirea numărului total de electori dintr-un stat federal, unuia sau altuia dintre candidați.
Altfel spus, este vorba despre aplicarea principiului „învingătorul ia totul”: dacă un candidat este votat de majoritatea alegătorilor dintr-un stat, automat el „câștigă” toți electorii acelui stat.
Electorii sunt, de obicei, persoane desemnate de un partid politic sau de candidatul la președinție al partidului să facă parte din Colegiul Electoral.
Conform sistemului american, pentru a deveni președinte, un candidat trebuie să obțină cel puțin 270 de voturi din cele 538, câte numără Colegiul Electoral din SUA.
Fiecare stat american oferă un număr de voturi din cele 538, proporțional cu populația pe care o are. Spre exemplu, California oferă 55 de electori, Texas, 38, în timp ce Virginia, doar 13. Electorii au libertatea de a vota pentru oricare dintre candidaţi, însă, în realitate, aceştia depun un jurământ prin care se obligă să-şi acorde votul candidatului ales de către cetățenii statului respectiv.
Dacă, spre exemplu, în Texas, un candidat obține 50,1% în urma scrutinului popular, toate cele 38 de voturi ale electorilor texani merg la el.
În acest fel, candidatul care obține cele mai multe sufragii la nivel național, dar nu câștigă în state cu cei mai mulți electori, poate pierde cursa prezidențială, așa cum s-a întâmplat în cazul candidatei democrate Hillary Clinton, în 2016. Marele beneficiar de atunci al sistemului de vot indirect a fost chiar Donald Trump, care obținuse cu trei milioane de voturi mai puțin la nivel național.
În alegerile din anul 2000, candidatul democrat Al Gore, cu 48,4% din votul popular, a pierdut în fața republicanului George W. Bush, care obținuse 47,9% din sufragiul popular.
De altfel, contestatarii sistemului cu electori invocă faptul că acesta se îndepărtează de principiul „un om, un vot” și oferă aceste exemple concrete, în care un candidat prezidențial a câștigat votul popular la o diferență semnificativă în fața adversarului, dar a pierdut pentru că nu și-a asigurat suficienți electori, sufragiile acestora fiind, în ultimă instanță, singurele care contează.
În cazul improbabil în care niciun candidat nu întrunește majoritatea de cel puțin 270 de electori, Camera Reprezentanților se întrunește de urgență pentru a alege președintele. O reuniune similară a Senatului alege, în acest caz, vicepreședintele.
Statele indecise vor stabili câștigătorul
În mod paradoxal, deși câştigătorul alegerilor prezidenţiale din SUA va guverna o naţiune de peste 330 de milioane de locuitori, este aproape sigur că scrutinul de anul acesta va fi decis de numai câteva zeci de mii de alegători - o mică parte a populaţiei - din doar câteva state.
Şi asta pentru că în doar şapte dintre cele 50 de state se duce o luptă pe viață și pe moarte, restul fiind adjudecate deja confortabil de către democrați sau de către republicani, așa după cum arată sondajele de opinie.
Dintre cele şapte state indecise, aşa-numitele „swing states”, Pennsylvania, cel mai populat, se evidenţiază drept statul cel mai probabil să decidă cine va deveni următorul preşedinte al SUA. Acesta oferă nu mai puțin de 19 voturi ale electorilor, mai multe decât oricare alt stat indecis.
De altfel, strategiile electorale ale candidaţilor reflectă această realitate. Majoritatea cheltuielilor publicitare şi a evenimentelor de campanie au fost îndreptate către aceste state indecise, care oscilează între cele două mari partide politice americane.
Există şapte state care ar putea vota fie pentru Harris, fie pentru Trump, la 5 noiembrie: Michigan, Pennsylvania, Wisconsin, Arizona, Georgia, Nevada şi Carolina de Nord.
Michigan, Pennsylvania şi Wisconsin au constituit un „zid albastru” pentru candidaţii democraţi, timp de o generaţie. În 2016, Trump a câştigat însă la mustaţă în toate cele trei state, ceea ce i-a asigurat victoria asupra democratei Hillary Clinton.
Patru ani mai târziu, democratul Joe Biden a câştigat preşedinţia, după ce a triumfat în Michigan, Wisconsin şi Pennsylvania, obţinând totodată victorii surprinzătoare în Georgia şi Arizona, două state care, în mod tradițional, votau cu republicanii.
În acest moment, dacă fiecare stat, în afară de statele indecise, votează aşa cum este de aşteptat, vicepreşedinta Harris ar primi 226 de voturi electorale, iar Trump ar avea 219, rămânând în joc restul de 93 de voturi.
Cursă umăr la umăr
Cât de strâns este scrutinul prezidențial de anul acesta? Mai strâns de atât nu se poate!
Începând cu 16 octombrie, conform unui instrument de urmărire a sondajelor publice al prestigioasei publicații „The New York Times”, în toate cele şapte state indecise cei doi candidaţi se aflau practic la egalitate. Trump a beneficiat de un avantaj redus, de două puncte procentuale, în Arizona; în celelalte şase state indecise, distanţa dintre Harris şi Trump se încadra în medie în marja unui punct procentual.
Competiţia pare chiar mai strânsă decât în timpul scrutinului prezidenţial din 2020. În acel an, un transfer de doar 43.000 de voturi în trei state - adică mai puţin de o treime dintr-un punct procentual din toţi alegătorii la nivel naţional - de la Biden la Trump ar fi fost suficient pentru ca Trump să câştige un al doilea mandat la Casa Albă.