Discuțiile aprinse privind Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) intră acum într-o nouă fază, după ce dosarul trimis de la București va fi luat în analiză la Bruxelles. Vom afla astfel, cu ecou întârziat, dar cu efect de bumerang, mai multe detalii ale programului de cheltuire a celor 30 de miliarde de euro, pe care nu le-am putut afla de la autorii autohtoni din Palatul Victoria. Prețul plătit pentru banii prezentați acum un an ca o uriașă mană cerească poate fi foarte mare. Nu este vorba doar de valorea strict nominală, care va mai ușura presiunea deficitului, ci mai ales de costurile sociale pe care le atrage programul impus de „reforme”. Termenul „reformă” are pentru români un conținut prea larg și chiar pervers, anunțând schimbări radicale care au avut deseori efecte catastrofale. Reforma proprietății în industrie sub umbrela privatizării este exemplul de reformă eșuată. La fel, reforma din educație a devenit un șurub fără sfârșit care a condus la creșterea continuă a numărului de analfabeți și la îngroșarea stratului de semidocți care alimentează „fondul de cadre” al clasei politice. Reformarea armatei ne-a lăsat fără trupe, iar procesul de reformă în justiție a prăbușit statul de drept. Sănătatea a devenit un mare junghi, o struțo-cămilă cu tot mai puțini medici și antagonisme între spitalele publice politizate și sistemul privat. Singurul domeniu care poate fi trecut la succese în ultimii 30 de ani este formarea unui sistem bancar, superior riscului de țară, pe baza căruia economia are acces la creditare, iar moneda națională își păstrează credibilitatea sub tutela Băncii Centrale.
În acest goblen țesut cu trudă de cei mulți, mereu prezentați ca „beneficiarii reformelor”, se mai adaugă un nou desen care vizează reformarea sistemului de pensii și corecții în economia obligată să îmbrace haina verde probată în atelierul croitorașului digital. PNRR este levierul prin care se stimulează reformele cerute de la Bruxelles ca preț pentru accesul la miliardele europene. Uităm însă mereu că fondurile respective includ și banii produși de România, așa încât este tot mai apăsată întrebarea din titlul acestor rânduri, care poate fi pusă și altfel: cât de românești sunt banii europeni? În aceste condiții, devenim nu doar examinați la Bruxelles, ci chiar examinatorii celor care cer mereu „reforme”.