La începutul anului 2008, l-am întrebat pe unul dintre bancherii emblematici ai României dacă nu i se pare că sunt suprafinanțate retailul și piața imobiliară. Știți ce mi-a răspuns? Că „în Ungaria și Cehia,de exemplu, creditele imobiliare şi ipotecare au ajuns la circa 12% din PIB, iar în România se găsesc la numai 3% din PIB, ceea că arată că există încă foarte mult potențial de creștere” şi că “în București se înregistrează un deficit de peste 50.000 de unități locative”.
Dar bineînțeles că nu m-a convins ce mi-a zis și am continuat să-l întreb ce viitor crede că au piețele de retail-banking având în vedere că românii au printre cele mai reduse salarii din regiune și o populație activă care va continua să scadă în următorii 10-20 de ani.
Mi-a replicat că: „Totul pornește de la statistici. Bineînțeles că românii au printre cele mai reduse salarii din regiune… dar n-ar mai veni nici o bancă, nu s-ar mai deschide nici o sucursală dacă n-ar crede în creșterea semnificativă a retailului. Venirea băncilor se bazează pe faptul că România este o țară cu populație mare; chiar dacă are o populație în descreștere, mulți dintre cei care pleacă să lucreze în străinătate trimit bani în țară pentru a cumpăra locuințe. N-ar exista nici o logică ca la noi să fie alți indicatori pe termen mediu și lung în ceea ce privește creditele față de alte țări din regiune sau din Europa Occidentală. Retailul va crește în permanență. Sigur că ritmul de creștere va încetini, însă creșterea va continua până se va apropia de indicatorii din alte țări”.
Din câte se vede răspunsurile s-au bazat pe faptul că “așa-i în întreaga Uniune Europeană”, nu pe cât își permit să împrumute românii, până când au înregistrat una dintre cele mai mari rate ale neperformanței din UE.
Iar dacă primele bănci din România au ajuns să aibă neperformant un credit din trei, indiferent ce au făcut apoi cu ele, asta a trădat supraîndatorarea. Cerere există, dar nu-i solvabilă. Și a devenit și mai redusă după ce românilor, îm general, li s-au majorat taxele și bugetarilor, ân special, li s-au tăiat lefurile. Deși un alt mare bancher spunea că unul dintre factorii de reducere a riscului de curs la creditele în valută ar fi fost majorările salariale dinaintea de criză. Iată însă că remunerațiile pot să și scadă!
Iar atunci când cererea nu mai are posibilitatea să se adreseze sistemului bancar, poate să vireze către economia subterană, pentru ca oamenii să poată subzista. Unde, în loc să apeleze la instrumentele bancare, fac plăți cu numerar. De aceea a ajuns cash-ul la nivel record.
Când nu migrează “la negru”, consumul se reduce, și această situație nu e în măsură să fie gestionată de politica monetară. Spațiu pentru majorarea cererii poate fi creat, eventual, prin intermediul politicii fiscale.