Sincer să fiu, ca simplu telespectator, adică un om care a urmărit mai multe secvențe din filmul incidentului, dar, în mod deosebit, ca unul care, prin natura profesiei, condamn și resping în mod categoric orice formă de agresare a ziaristului care își face datoria, nu pot decât să apreciez și să respect demersul autorităților de la Roma. După cum, într-un sens mai larg, văd în acest demers o expresie a grijii a statului italian față de cetățenii săi, indiferent unde s-a afla și unde s-ar petrece incidente de natură să le pună în pericol securitatea sau chiar viața. După care, numaidecât, m-am dus cu gândul la cazul soților Camelia și Petru Furdui, cetățeni români stabiliți cu acte în regulă în Republica Federală Germană, cărora o entitate numită Jugendmat le-a luat, fără nici-o acoperire legală, cei șapte copii. Situație dramatică datând ,după câte știu, din primăvara acestui an și care, nici până acum, nu a fost soluționată , în sensul că soții Camelia și Petru Furdui nu și-au văzut copii întorși acasă. Dar, cu toate acestea, reacția autorităților din țara lor natală este foarte slabă și, în primul rând, fără nici-un efect.
Pe bună dreptate, situația extrem de dureroasă în care se află cei doi conaționali ai noștri a declanșat un val de proteste atât aici, în țară, cât și în străinătate, unde trăiesc și muncesc puternice comunități de români. Mai mult, doi parlamentari - senatorul PSD, Titus Corlățean și deputatul PNL, Robert Sighiartău - s-au alăturat noilor acțiuni de proteste protest, de la București și Suceava, cerând ministerului de Externe să întreprindă toate demersurile necesare pe lângă autoritățile de la Berlin pentru ca o asemenea nenorocită situație să fie rezolvată în spiritul adevărului și al dreptății. Cerere care, de fapt, relua și întărea demersuri similare adresate ministerului de externe și care datează de la începutul coșmarului. Demersuri care, după cum se cunoaște, nu au avut, până acum, nici-un rezultat.
Ce-i drept, cu o săptămână și ceva în urmă, mai precis pe 4 decembrie, domnul Valentin Muntean, director general al Departamentului Consular din cadrul Ministerului de Externe, a declarat că, încă după declanșarea cazului au fost întreprinse o serie de demersuri de natură diplomatică, inclusiv prin convocarea ambasadorului german la București. Demersuri care, din păcate, nu au avut nici o finalitate. Situație în care, pe bună dreptate, ne punem întrebarea dacă și în ce măsură autoritățile Republicii Federale Germania acordă atenția cuvenită respectării drepturilor omului, ale copilului și ale familiei pentru toți cei ce locuiesc pe teritoriul acestui stat, indiferent de naționalitate sau de religie? Inclusiv sau mai ales atunci când este vorba despre abuzuri fățișe și contrare oricăror norme ale unui stat democratic, stat care este considerat etalon și far călăuzitor în Uniunea Europeană. S-ar putea, nu contest, să fie invocat și faptul că, în aceste ultime luni, altele au fost problemele-cheie ale agendei publice din Germania, dar iată că, de-acum, odată ce noul guvern de la Berlin a fost investit și și-a intrat în atribuții, argumentul menționat își pierde valabilitatea. Motiv în plus pentru care am reținut din declarația domnului Valentin Muntean, faptul că țara noastră are la Berlin un nou ambasador, doamna Adriana-Loreta Stănescu, iar domnia sa a cerut autorităților germane ca acest caz al familiei Furdui „să fie tratat cu maximă atenție”. Demers pe care nu putem decât să îl apreciem și să îl susținem, cu atât mai mult cu cât dosarul este pe rolul instanțelor germane, iar solicitarea ambasadei noastre trebuie să evită orice posiilitate de a fi considerată ca o formă de presiune politică sau diplomatică.
Ceea ce, însă, mă intrigă, cel mai mult și mai mult, este tăcerea totală pe care președintele tuturor românilor, Klaus Iohannis, o păstrează în legătură cu drama soților Camelia și Petru Furdui. Oare îi era chiar atât de greu domniei sale să îl contacteze pe omologul său de la Berlin și să îi solicite sprijinul pentru ca acest calvar de nedescris să ia sfârșit? Întrebare pe care nu o pun eu, acum și aici, fiindcă o preiau după comentarii care apar pe diverse fluxuri ale mediei alternative, comentarii care sunt adevărate barometre de opinie. Dar, după câte vedem, noi punem întrebarea și tot noi ne răspundem…
Revenind, acum, la solicitarea transmisă Ambasadei Române de către ministerul italian de externe, de fapt la incidentele de vineri seara din cabinetul de avocatură al senatoarei Diana Șoșoacă, ar mai fi de reținut că mai există și unele semne de întrebare privind modul în care a fost negociat interviul pe care urma să îl realizeze reportera canalului Rai Uno, Lucia Goracci, ca și asupra corectitudinii de care au dat dovadă jurnalista și echipa care o însoțea în timpul filmărilor. Semne de întrebare pe care nu am cum să le susțin dar nici să le neg în totalitate, dar cărora le-aș adăuga și eu unul privind motivele pentru care o jurnalistă cu palmaresul și cu notorietatea Laurei Goracci și-a ales ca erou de interviu o persoană cu un atât de încărcat palmares negativ cum este Diana Șoșoacă. Să nu fi știut experții în materie de piața informațiilor de la canalul Rai Uno cine este și cum se comportă această persoană care se auto-proclamă „doamna de fier”? Sau, mai rău, să fi știut și tocmai de aceea au și ales-o ca starletă? Iar dacă a doua variantă este cea corectă, atunci iertat să fiu dar ajungem la vorba românească despre persoana sau persoanele care și-o caută cu lumânarea. Pe de altă parte, îmi este greu să cred că aceste semne de întrebare nu au fost cunoscute și de către diriguitorii diplomației italiene. Eu unul înclin că măcar într-o oarecare măsură erau cunoscute dar a prevalat faptul că victima agresiunilor Dianei Șoșoacă și ale soțului ei a fost Laura Goracci. O persoană care nu are doar calitatea de reporter al canalului Rai Uno, ci, în primul rând, pe cea de cetățean al Republicii Italia. Cetățean pe care autoritățile statului italian îl reprezintă, îl respectă și îl protejează.
Luați, așadar, în considerație faptul că, în nici-un caz, soții Camelia și Petru Furdui nu se află într-o asemenea situație și, totuși, statul român, prin cea mai înaltă instituție a sa-Președintele României- ignoră, de atâta amar de vreme să se implice în susținerea lor și veți vedea, dureros de clar, deosebirea. Învățând ceea ce este de învățat din această foarte recentă lecție a diplomației italiene.