Cernobîl - 31 de ani de la cea mai gravă catastrofă din istoria energiei nucleare

La început a fost un test de securita­te. Era 26 aprilie 1986, ora 01:23:04, când inginerii fostei centrale nucleare sovietice au decis să profite de oprirea programată a unuia dintre reactoarele centralei de la Cernobîl pentru a face un test de securitate. După câteva zeci de secunde, în reactorul numărul 4 se produc două explozii, urmate de incendii puternice, din cauza creşterii bruşte a presiunii în reactor. La ora "01:24: explozii pu­ternice. Tijele sistemului de gestiune şi protecţie s-au oprit", scrie unul dintre inginerii centralei în jurnalul său, citat de AFP. Miezul reactorului  sovietic de tip RBMK este distrus şi un nor puternic radioactiv se ridică spre cer. O parte acoperă zonele din jurul centralei, dar rafalele de vânt duc elementele radioactive spre alte regiuni din Ucraina şi din fosta URSS, dar şi spre Europa Occidentală.

Dar toate acestea şi multe altele s-au aflat cu aproape două zile mai târ­ziu, când alerta a fost dată de Suedia, deasupra căreia ajunsese norul ra­dioactiv de la Cernobîl. Fostele au­to­rităţi sovietice au încercat, până la in­conştienţă, să păstreze cât mai mult tă­cerea despre tot ceea ce se în­tâm­pla­se. Merseseră până într-acolo încât au pus în pericol populaţia ţării. De pildă, orăşelul Pripiat, din apro­pie­rea centralei, locuit atunci de apro­xi­mativ 48.000 de persoane, a fost evacuat abia după două zile de la pro­du­cerea catastrofei. Agenţia oficială de presă TASS informa, numai în cinci fraze, după ce Suedia dăduse alar­ma, că este vorba doar despre un "ac­cident", ascunzând adevărata am­ploa­re a catastrofei. Aceasta era cu­noscută însă numai în mediile apropiate liderilor sovietici. Încăpăţânarea lor de a nu spune adevărul nici după ce îl aflase toată lumea a fost împinsă până la cinism şi inconştienţă. Astfel, de 1 Mai, sărbătoarea comunistă, fostul preşedinte sovietic Mihail Gorba­ciov ordonă din "cochilia" lui să se ţină tradiţionala defilare, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, iar populaţia nu ar fi fost în pericol de contaminare cu substanţe radioactive. La 14 mai, după aproape trei săptămâni de la catastrofă, iese şi el la rampă şi anunţă mă­surile luate de autorităţi pentru pro­tecţia populaţiei, între care şi de­cizia de a trimite majoritatea şcolari­lor din Kiev  în tabere de vacanţă, iar ma­melor acestora "dezlegare" la con­cedii, pentru a avea grijă de ei.

Anchetele de mai târziu aveau să scoată la iveală, între altele, grave erori tehnice, de construcţie şi de manipulare a reactoarelor nucleare de la Cernobîl.
După explozie, un angajat al centralei a murit pe loc, iar cadavrul lui nu a fost găsit niciodată. Un alt angajat a murit după câteva ore de la pro­du­­cerea catastrofei la spital, iar 28 de persoane care s-au aflat în apro­pie­rea reactorului au murit după câteva săptămâni, din cauza iradierii puternice. De asemenea, primii pompieri care au venit să stingă incendiul au fost şi ei expuşi unor mari cantităţi de radiaţii. Nici acum nu se cunosc în totalitate adevăratele consecinţe ale catastrofei şi există numeroase controverse cu privire la numărul real al victimelor acesteia. În ciuda tutror apelurilor şi criticilor internaţionale, centrala a conti­nuat să funcţioneze cu celelalte trei uni­tăţi până în decembrie 2000. Reactorul avariat a fost răcit abia în luna mai 1986 şi închis într-un sarcofag provizoriu abia după şase luni. La presiunile comunităţii in­ter­na­ţio­nale, abia la sfârşitul anului trecut au în­ceput lucrările de construcţie ale unui nou sarcofag, mai sigur şi, după re­centa conferinţă a donatorilor, au fost luate decizii cu privire la aloca­rea de fonduri internaţionale pentru această lucrare. Până în 2015 se pre­co­nizează că reactorul care a explodat va avea un sarcofag etanşat, din oţel.

Între timp, reactorul care a produs tragedia din 1986 a fost inspectat periodic.  Acolo există încă 200 de tone de combustibil nuclear ce s-a transformat într-o magmă radioactivă, extrem de periculoasă. Câţiva specialişti care fac acest control periodic îşi riscă viaţa permanent. Unul dintre ei, Igor Kabacenko, în vârstă de 42 de ani, povesteşte că îi place foarte mult munca pe care o face, în ciuda tuturor riscurilor. Îi aminteşte de copilărie, când îi plăcea să ex­plo­reze casele abandonate şi şantierele de construcţii. "Nu pot să mă imagi­nez muncind în altă parte. Sunt ataşat de această instalaţie", adaugă el. Mi­siu­nea lui este să controleze nivelul de radioactivitate din reactor, înainte ca muncitorii să intre acolo pentru a face diferite lucrări tehnice. În interior, totul este la fel ca după catastro­fă. Reactorul «seamănă mult cu ima­ginile televizate de la Fukushima», după cum îl descrie Kabacenko. El vorbeşte şi despre măsurile de protecţie draconice pe care trebuie să le respecte toată echipa care verifică periodic sarcofagul. "Ne scoatem toate hainele înainte de a ne pune uniforma: un costum şi o pereche de mănuşi din bumbac alb, apoi un combinezon de unică folosinţă dintr-o ţesătură cu permeabilitate redusă", explică el, adăugând că obligatorii sunt şi masca de protecţie respiratorie, încălţămintea de schimb şi două dozimetre – dintre care unul emite un semnal sonor dacă doza auto­rizată de radiaţii este depăşită, iar pentru lucrările cele mai riscante, trebuie şorţuri şi mănuşi din plumb şi chiar baloane de oxigen care asigură autonomia respiraţiei. Durata unei "misiuni" în sarcofag este de cel mult 20 de minute, din cauza radiaţiilor, iar dacă acestea sunt în cantitate mai mare durează şi numai câteva mi­nute. Kabacenko mai spune că, "după doi ani şi jumătate de când lucrează acolo‚ teama de la început a fost în­locuită de interes" şi că, deocamdată, radiaţiile nu i-au afectat sănătatea.

Pripiat

O lume atomică uită repede experienţele tragice prin care a trecut
Catastrofa nucleară de la Cernobîl nu a fost o noutate pentru omenire. Încă din anii ’50 au fost înregistrate mai multe accidente de acest gen, a căror gravitate a fost clasificată după o scală internaţională cu şap­te puncte, INES (International Nu­clear Events Scale), în care nivelul 7 reprezintă maximum de gravitate, iar 1, minimum.
Până în prezent, catastrofa de la Cernobîl, din 1986, rămâne de departe cea mai gravă, având gradul 7.

Un accident nuclear grav se produ­sese şi în septembrie 1957, la complexul nuclear sovietic Maiak (Kiştim), de lângă Celiabinsk. A fost co­tat la gradul 6 de gravitate. S-a produs mai întâi o fisură în sistemul de răcire, care a fost urmată de o explozie chimică ce a eliberat în atmosferă aproximativ 80 de tone de materiale radioactive. Mii de oameni au fost expuşi radiaţiilor nucleare.

În octombrie 1957, în Marea Britanie, la reactorul Windscale, din Cumbria, a izbucnit un incendiu în interiorul reactorului răcit cu grafit. Gravitatea radioactivităţii rezultate a fost estimată la gradul 5. Reactorul nu a mai putut fi salvat şi a fost îngropat sub beton şi, în final, celălalt reactor a fost închis, iar locul decontaminat. O parte din locul unde s-a aflat centrala a fost mai târziu denumită Sellafield şi au fost construite acolo alte reactoare nucleare.

În martie 1979, în Statele Unite se producea cel mai grav accident nu­clear, cel de la centrala Three Miles Island, din Pennsylvania. O de­fec­ţiune la sistemul de răcire a provocat topirea parţială a miezului unui reac­tor şi a eliberat în atmosferă substanţe radioactive. Accidentul a fost de gradul 5 pe scala INES.

În Rusia, în aprilie 1993, la Severesk, un rezervor de la o uzină de plutoniu şi uraniu a explodat, contami­nând cu radioactivitate o zonă de peste 120 de metri pătraţi. Accidentul a fost de gravitate 4 pe scala INES.

Între accidentele nucleare care au marcat Japonia figurează cel din septembrie 1999. Accidentul, de gradul 4, de la uzina din Tokaimura,  a zdruncinat încrederea în industrie în Japonia. Muncitorii de la uzină au încălcat normele de protecţie a muncii şi au amestecat mai multă cantitate de uraniu decât trebuia, provocând o reacţie nucleară. Doi muncitori au murit din cauza rănilor şi 40 au fost trataţi pentru expunere la radiaţii puternice.

În august 2004, în Japonia s-a produs un nou accident nuclear, dar de nivel minim, de 1 pe scala INES, la centrala Mihama, din provincia Fukui. Fisurarea unei conducte de apă a provocat un nor de abur fier­binte şi scurgeri de apă. Din fericire, nu au existat scurgeri de radiaţii, însă doi muncitori au fost răniţi de aburi şi apa fierbinte.

Cea mai mare catastrofă nucleară din Japonia s-a produs însă anul acesta, în data de 11 martie, în ur­ma cutremurului apocaliptic, cu mag­nitudine de 9 grade, produs în Pacific, ce a fost urmat de tsunami care a făcut ravagii pe coasta de nord-est şi a distrus, practic, centrala nucleară Dai-Ichi, de la com­ple­xul nuclear de la Fukushima. Deşi, iniţial, accidentul nuclear fu­se­se clasificat la nivelul 5 de gravita­te, ulterior a revizuit la nivelul ma­xim, 7, şi de atunci este comparat cu Cernobîlul, chiar dacă s-a spus că a fost mai puţin sever decât acesta ca nivel de radioactivitate şi de periculozitate pentru oameni şi mediu.